Montevideo, oraşul plecat în vacanţă

După Brazilia, Peru şi Chile, traseul pentru luna noastră de miere a continuat cu Montevideo, capitala Uruguayului, unde am ajuns într-o după amiază de vineri a lunii ianuarie. Am plecat de la aeroport cu un bus, ca să mai facem economie, iar când am coborât în staţie, părea că am ajuns în centrul vechi bucureştean. Înainte de renovare. Nici ţipenie de om pe stradă, însă ecoul unei muzici date mult prea tare părea că se apropie de noi. La cotitura dintre două străzi pietonale, oameni ai locului dansau în sincron. Am tras puţin cu ochiul, însă părea ceva prea intim şi nu voiam să deranjăm, după care ne-am continuat drumul spre hotel, trăgând trolerele melodios pe piatra cubică ştirbită din loc în loc.


Prima întrebare pe care i-am adresat-o recepţionerului a fost de ce este atât de pustiu Montevideo, lăsând senzaţia unui oraş post apocaliptic?
"E vacanţa de vară şi au plecat toţi în concediu." Aaaa, ok! Păi da, ianuarie e echivalentul lui august la noi, la asta nu mă gândisem... dar au plecat chiar toţi?


Am lăsat bagajele şi am ieşit la plimbare pentru o dublă verificare. Nimeni... La ora 16, toate magazinele şi restaurantele erau închise. Târându-ne paşii istoviţi de căldură până la capătul unei străduţe lungi şi anoste, ne-am întâlnit cu râul La Plata, lat de aproape 300 km. Pe mine una, m-a păcălit, chiar am crezut că e oceanul.


Pe marginea lui încheiată cu valuri spumoase se lăbărţa un bulevard ce găzduia maşinile încolonate ale celor care-şi spălau minţile uitându-se în larg. Aşezaţi cuminţi în scaunele personale de camping, localnicii sorbeau pierduţi din paiele ce se scăldau în recipientele cu ceai Mate. Stăteau doi câte doi, pe cupluri, şi îşi ţineau companie într-o tăcere absolută care părea că i-a imobilizat aici din tinereţe, ca într-un tablou. Toţi erau deja la vârsta a 3-a, uitaţi parcă de viaţă acolo. Cei mai activi dintre ei aveau undiţele scufundate în râu şi câte-o găletuşă plină doar cu speranţă.


Ne-am făcut şi noi loc în peisajul încremenit, am jucat table sub privirile lor pline de neînţeles, după care ne-am dus să mâncăm. De data asta, ne-a fost foarte uşor să alegem un restaurant, singura condiţie a fost să fie deschis. Am cinat prost şi scump pe o terasă la fel de neîngrijită ca toate cele pe care le-am văzut ulterior. Firesc, de altfel, timpul îşi pusese amprenta şi pe mese, veselă, tacâmuri, podele, iar ospătarii înşişi păreau fantome.

Sâmbătă însă, am fost bucuroşi să vedem că s-a deschis piaţa, un soi de food court în care se serveşte prânzul. Mamă, câte opţiuni! Am dat o fugă două străzi mai încolo, ca să luăm magneţi şi vederi, iar până ne-am întors, magie neagră, închiseseră... N-a fost să fie!


În cele 3 zile petrecute aici, am învăţat să ne bucurăm de singurătatea locului, de clădirile, graffitti-urile şi urmele trecerii timpului, pe care nu le-am fi sesizat dacă era îmbulzeală, de linişte, de soarele care ne făcea pielea să sfârâie când în România se înălţau nămeţii, de stat pe plajă şi la firul ierbii - admirând Plaza Independencia şi Palatul Salvo, dar mai ales de exerciţiile de imaginaţie pornite de la întrebarea: oare cum o arăta oraşul când se întorc oamenii din vacanţă? Căci sâmbătă, e drept, au mai ieşit câţiva din case.


Un dezavantaj al faptului că ajung pe continentul sud-american doar în lunile decembrie-ianuarie e faptul că stagiunea e încheiată şi nu pot să văd niciun spectacol. De bine, de rău, măcar pot face tururi ghidate. Teatrul Solis m-a purtat şi el prin foaier şi săli cu gura căscată. O minunăţie, patrimoniu naţional, cel mai important şi cunoscut teatru din Uruguay. 

Cu gândul că e cea mai bizară atmosferă întâlnită într-o capitală şi că ne-a oferit astfel răgazul să vedem ce ne aşteaptă după pensionare, ne-am urcat în autocar şi am mers să vedem unul dintre cele mai vechi oraşe: Colonia, patrimoniu UNESCO. Ce am imortalizat aici? Străduţe pietruite încărcate cu terase şi turişti veniţi să vadă farul, portul şi Plaza Mayor, carafe cu vin care se revărsau cu zgomot când în pahare, când pe feţele de masă şi apoi pe trotuare, pâlcuri de verdeaţă care creau petice de umbre binecuvântate, curioşi care-şi lipeau nasurile de geamurile maşinilor aterizate din alte epoci pentru a le desluşi interiorul şi, nu în ultimul rând, un timp ce părea că nu cunoaşte scurgerea.

La final, vă mai spun atât: Dacă vă bate gândul să vă retrageţi undeva, Montevideo poate fi soluţia! Luaţi-vă un scaun pliant, un termos cu apă fierbinte, ceai Mate şi fiţi siguri că un pictor invizibil vă va încadra perfect şi pe nesimţite în acest tablou uruguaian.
Apropo: singurul produs care mi-a atras atenţia în meniurile locale a fost ceaiul Mate sau Yerba Mate, tradiţional în America de Sud. Supranumit "băutura zeilor", graţie proprietăţilor pe care le are asupra sănătăţii, dar şi a nivelului de cofeină conţinut, infuzia de culoare gălbuie era folosită pe post de energizant înainte să descopere cafeaua. Nu ştiu ce să zic, pare că nu-şi mai face efectul.

Dar mai bine vă las şi pe voi să leneviţi, pe curând!

(foto: Sabina Brânduşe, Pinterest şi TripAdvisor)