Fiind pe ultima sută de metri călătoria, după un tur de forţă în Brazilia, Peru, Chile şi Uruguay, am înşfăcat harta, am încercuit zonele de maxim interes din Buenos Aires, în care voiam să ajungem şi am pornit hotărâţi să trăim intens... Asta după lipsa de viaţă experimentată în Montevideo.
Prima oprire a coincis cu o dorinţă arzătoare a soţului meu: legendarul stadion Bombonera (foto: Copa Libertadores), unde joacă Boca Juniors, echipă cu care şi-a făcut debutul Maradona.
În ciuda eforturilor şoferului de taxi, care s-a dat peste cap ca să ne înlesnească accesul în tribune, nu l-am putut vedea decât pe dinafară şi mijind ochii printre crăpăturile zidurilor... Era închis. Cu o dezamăgire greu de pus în cuvinte, a soţului, căci pentru mine nu avea nicio însemnătate, iar mintea oricum îmi stătea doar la friptura sfârâind pe plită, am mers mai departe, în plimbare, printre zona ticsită cu clădiri, magazine şi fanioane galben-albastru, tribut adus echipei.
La două străduţe distanţă, de nicăieri, s-a ridicat ca un balaur în faţa noastră El Caminito de la Boca, "muzeul străzii", capitonat cu case tradiţionale. Am căscat gura a bucurie în dreptul fiecărei case, una mai dichisită decât alta, fardată care mai de care în toate culorile curcubeului, şi ne-am flexat maxim capul pe spate pentru a cuprinde figurinele de statură umană care ofereau de la balcoane un spectacol desprins parcă din Commedia dell'arte.
La umbra lor, şedeau într-o relaxare soră cu blazarea artişti plastici boemi care-şi ungeau gâtlejurile zvântate de căldură cu carafe de vin abia ieşite de la gheaţă. În rest, tango-uri, perechi de dansatori nu tocmai pătrunşi de pasiune, turişti bezmetici şi o atmosferă de o familiaritate rară.
Căldura s-a dovedit a fi un bun prilej pentru ca soţul meu să se aşeze la o coadă pentru a schimba câţiva pesos pe un cocktail făcut sub tarabă. După ce mi-am înmuiat bine buzele în paharul alcoolizat al soţului, am simţit nevoia să mă aşez la o terasă şi să mănânc ceva ca să se oprească din vârtej figurinele, tarabele, turiştii, tango-ul, florile roşii din părul întunecat al dansatoarelor, carafele cu vin gata să se răstoarne şi să mă păteze...
"Dacă nu ne lăsaţi să visăm, nu vă lăsăm să dormiţi"
Nu aveau în meniu vită argentiniană con chimichurri marinade, mi s-a părut inacceptabil, mă aşteptam să fie omniprezentă, ca ciorba de burtă în oferta restaurantelor cu specific românesc, aşa că am luat cartofi prăjiţi cu şuncă şi ouă. Mna, decent, ce să zic? Dar nu m-am demoralizat, oricum era ultima destinaţie, iar banii se cam duseseră. Bine, o oră mai târziu, uitasem asta şi m-am trezit cu geanta îndesată de mici suveniruri: magneţi, câte un breloc nominal pentru colegii de la Teatrul Tineretului, o pipă...
Acela a fost momentul în care soţul meu a hotărât să ne continuăm periplul. Mă ridicasem de la masă voioasă şi nerăbdătoare, în paşi stângaci de tango, însă Cristi rămăsese hipnotizat de sticla cu vin a celor de la masa vecină. Într-o clipă de neatenţie, care m-a costat enorm, tipul de vis-a-vis mi-a întrebat soţul dacă nu vrea să guste din friptura lui de vită, fără chimichurri. Nu de alta, dar era foarte bună, prea multă şi ar fi fost păcat s-o lase să se usuce la soare. Ei bine, la asta mă refeream când vorbeam de atmosfera familiară.
N-a apucat să spună nimic, doar a zâmbit, drept urmare, în clipa imediat următoare l-am şi văzut proţăpit la masa alăturată. E, ş-am rămas noi la masă timp de o sticlă, două, trei, patru, adică până s-a anunţat ora 17. Restaurantul se pregătea de închidere, căci aşa e la ei, cu siestă. Perechea de dansatori, care ne făcuse demonstraţii de tango, s-a făcut dispărută, la fel şi formaţia care a acompaniat alunecarea vinului şi a banilor din rezerva noastră, iar bărbaţii noştri tot nu s-au sinchisit să se ridice nici măcar târziu, când constataseră şi ei, în sfârşit, că dispăruse până şi mobilierul de pe terasă. Într-un final, semnele pe care le făceam noi, soţiile, pe sub masă, i-au determinat să se ridice. Nici nu mai ştiau de ce li se împleticesc picioarele, de la vin sau de la loviturile încasate mişeleşte pe sub masă.
Bucuroasă că am cunoscut doi chilieni cu care am făcut schimb de impresii şi poveşti, care, n-o să credeţi, dar cultivau canabis în scopuri medicinale şi o mai şi exportau, am revenit, totuşi, la durerea mea: ce mai apucăm să vedem din ce ne-am propus pentru astăzi? Dar, ce să vezi? Vinul legase o prietenie serioasă între cei doi bărbaţi, aşa că s-a abandonat ideea de a vedea oraşul şi ne-am dus în Puerto Madero pentru a continua festinul. Timp de 9, da, 9 ore, vinul a curs neîncetat, iar cu fiecare sticlă golită vedeam cum se îndepărtează atracţiile turistice la care visam. Semnele tot mai puţin discrete făcute pe sub masă nu mai aveau ecou, în schimb starea de bine a lui Cristi creştea, iar declaraţiile de dragoste se înmulţeau. Ce mai conta că voiam să văd oraşul, iubitul meu era fericit şi încântat de băutura lui Bahus, pe care abia în seara aia o descoperise. A avut nevoie de acest context pentru a "o înţelege" cum se cuvine.
A doua zi însă, dorinţa de a vedea Buenos Aires a luat proporţii. Mi-am luat în serios proaspătul statut de soţie şi am pus la cale programul. Când s-a trezit, a găsit lângă el harta cu itinerariul marcat gros. Am început cu Cimitirul "La Recoleta" (unde se află mormintele preşedinţilor şi al Evei Peron), poate fi considerat mesaj subliminal, am continuat cu un tur al Teatrului Colon, unde a aflat o sumedenie de informaţii de care s-ar fi lipsit cu plăcere, însă pentru mine a fost o mare bucurie. Am făcut o oprire îndelungată în faţa Casei Rosada - reşedinţa preşedintelui, la balconului căreia a filmat Madonna legendara scena din "Evita", după care am hrănit porumbeii cu atât de mult porumb că puteam să mai luăm o sticlă de vin bun.
Cu ce am rămas după aceste zile petrecute în Buenos Aires? Cu un tur de forţă al unui oraş pe care speram să-l văd pe îndelete, căci e nevoie de câteva zile bune pentru asta, cu savoarea fripturii de vită, neruşinat de fragedă şi suculentă, cu o seară în care doi străini s-au transformat rapid în prieteni, cu pateurile lui Ivan - mâncate pe fugă în faţa Turnului cu Ceas, şi cu atât de multe amintiri că n-ar încăpea în cele 6 sticle de vin.
Iar ca suvenir, o plăcuţă pe care o s-o agăţ de uşa de la intrare. Am pus fotografia la sfârşit, poate, poate n-o s-o vadă! Am reuşit să o cumpăr şi s-o pitesc în bagaj fără să bage de seamă.
Privind în urmă, mi-a mai venit inima la loc, căci am avut ocazia să mă reîntorc în Buenos Aires un an mai târziu. Atunci am văzut şi făcut tot ce nu apucasem prima dată. Voi reveni cu un articol pentru a vă împărtăşi runda a doua, dar mai ales povestea minunatelor zile petrecute în Patagonia. Dintre toate locurile văzute, rămâne peisajul cel mai aberant şi spectaculos, totodată, cuprins vreodată de mine cu privirea.
