În povestirea mea, la început a fost "mamaia Lenuţa". Femeie simplă, fără ştiinţă de carte, avea un soi de înţelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viaţă, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp şi carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă - scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, aţintiţi asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muşte fariseica Bijuca - mica potaie, cea blândă şi moale la înfăţişare, dar cu colţii oţeliţi pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuţa zicea: "Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!"
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei şi să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârşea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Îşi alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfăţişeze în biserica istorică din vatra satului - ctitorie a voievodului Neagoe Basarab - dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea şi pomelnicul, pe care stăteam cuminţi, înşiraţi toţi din neamul ei, fiecare după numele şi firea lui. Toţi eram acolo în faţa altarului, "cu viii şi cu morţii laolaltă", vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu - care se găseşte la o aruncătură de băţ de orăşelul Câmpina - o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuşi, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulţi creştini ajunează, astăzi fiind timpul în care "a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape". Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învăţase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ţi fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat preţios în scrierile asceţilor care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor şi dorinţelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit şi altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani!
text: Ciprian Voicilă | colaj foto: Cosmin Manolache / surse foto: arhiva personală Ciprian Voicilă
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.