casa de-a casa [14] - Casa Domnului.02.sufletul omului, casa Domnului_2

Duminica, dis-de-dimineaţă, mamaia Lenuţa se trezea, îşi arunca pe faţă apa rece ca gheaţa, se îmbrăca în hainele alese cu grijă, mă lua de mână şi porneam la drum, spre biserică.

Pentru un copil de 5-6 ani distanţa era destul de mare: să tot fi fost vreo 2 kilometri până în centrul satului. Ne mai opream din loc în loc, pe la răscruci, ca să ne tragem sufletul. Eu analizam crucile din lemn sau din piatră, care pot fi văzute şi astăzi prin Brebu. Una dintre ele era chiar în poarta ţaţei Victoria. Mai mereu vedeam în troiţa acoperită, mai precis la poalele crucii, o candelă neadormită. Ţaţa Victoria, femeie evlavioasă, petrecea multă vreme la biserică. Spunea adesea: "eu când oi muri, aş vrea să îmi dau duhul în biserică". Dumnezeu i-a îndeplinit, în cele din urmă, dorinţa. Din vreme-n vreme ni se alătura câte o prietenă de-a străbunicii: Leana lui Mutu, ţaţa Anica... Văzându-mă aşa mic, pornit, plin de convingere, pe calea spre biserică, m-au rugat să le pomenesc la altar, când oi fi mare şi oi fi înveşmântat în straiele preoţeşti. Slavă Domnului, preot nu m-am făcut, dar pe Leana lui Mutu şi pe ţaţa Anica nu am încetat să le preiau ca într-un balon luminos în gândurile mele pioase pe care le lansez, când şi când, spre ceruri.

Biserica cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, conducătorii oştilor cereşti, domină maiestuos casele domestice şi clădirile administrative din inima satului. Pare o mică fortăreaţă, o rămăşiţă dintr-un ev foarte îndepărtat: ziduri masive din piatră, o fântână cu cumpănă în vecinătate, uitată acolo la cumpăna dintre vremi, înconjurată de o puzderie de flori şi multă verdeaţă fragedă. Cum păşeai peste pragul străvechiului locaş, te învăluia o atmosferă glacială (întreţinută de ziduri), întunericul (fiindcă micile ferestre erau rare, cocoţate la înălţime), severitatea chipurilor ascetice zugrăvite pe pereţi (ascuţite de atâta post şi rugăciune). Această răceală era alungată grabnic de un val de căldură, care îţi pătrundea încet şi paşnic în suflet. Imaginea lumânărilor care ardeau spre amintirea celor adormiţi, luminând câteva icoane dragi, mi-a rămas adânc săpată în cutele memoriei. Sfânta Parascheva ţinând o cruce la piept şi privind în jos, grijulie, spre mine; Sfânta Filofteia, copila înveşmântată în straie ţărăneşti, sfinţii militari care străjuiau neadormiţi spaţiul în care cânta corul bisericesc, Sfântul Ioan Botezătorul (înaripat) ţinându-şi, paradoxal, capul pe tipsie şi, bineînţeles, Bătrânul vechi de zile, Dumnezeul Tată, binecuvântând generos, cu ambele mâini, cohortele îngereşti, trimiţându-le în lume. Pentru mine, icoana icoanelor este, însă, alta. Hristos, cu chipul blând, ţinând la piept Evanghelia, buna-vestire pe care a adus-o în lume. Aşa mi-l imaginez: cu trăsături fine, cu ochi catifelaţi, mângâietori, gata să ierte orice păcat, indiferent de dimensiunile noianului greşelilor şi scăderilor fiinţei noastre.

În acea biserică am trăit, pentru prima dată, sentimentul comuniunii prin cuvânt şi gest. Dincolo de uşile altarului, preotul Mălai citea rar, cu glas de bas, numele scrise pe pomelnice. Dincoace, cufundat în cuviincioasă tăcere, adâncit în sine, fiecare aştepta să audă numele viilor şi morţilor din neamul său. Toţi cei pomeniţi acolo rămăseseră cumva vii, trecuţi fiind în cartea vieţii, chiar dacă, după standardele omeneşti, unii fuseseră răpiţi dintre noi de pârdalnica moarte. Şi părintele Mălai păşea ferm, neabătut pe drumul ştiut, spre punctul culminant al liturghiei - îşi ridica mâinile, implorându-l pe Sfântul Duh să coboare şi să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi sângele lui Hristos. Noi, la strană (fusesem primit şi eu acolo, mi s-a dat o perniţă pe care să stau, de unde urmăream cu mirare nu doar gesturile şi cântările interpreţilor, ci şi neobişnuitele cărţi de cult, pe care urmăream jocul alert al literelor roşii şi negre, cu desene fascinante, de neînţeles), dirijaţi de dascălul Gândac (un omuleţ bonom, cu un început de chelie lucitoare), dădeam răspunsurile şi rosteam des "amin" sau "Doamne miluieşte". Când rosteam Crezul şi Tatăl nostru era ca şi cum sufletul meu îşi părăsea pentru o vreme casa, corpul, şi se contopea cu al celorlalţi.

Odată întors acasă, deşi picioarele îmi erau ostenite de la drum, prima mea grijă era să îmi leg la mijloc şorţul uzat al străbunicii şi să continuu slujba: cu mişcări largi, studiate, "cădelniţam" prin casă şi ogradă şi nicio jucărie sau vietate nu rămânea netămâiată sau neblagoslovită - de la căluţul din plastic, pe roţi, până la răţoiul din cauciuc, cu cap mobil, Donald, de la puii pufoşi care zburătăceau, alandala prin curte, la purcelul pătat, cu rât lung, grohăitor, Salvador.

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.