Glumesc (monolog de teatru)

Glumesc

Sunt împotriva căsătoriei, împotriva oricărui angajament amoros şi funcţionez în relaţiile intime pe principiile care încheagă şi ţin în viaţă o trupă de rock: cât timp chimia funcţionează şi treaba e condimentată bine, cu aplauze, mult haz, ceva stimulente şi fani, e totul în regulă, când chimia începe să dea semne de alterare, renunţ. E mult prea complicat să întreţii o relaţie după ce atracţia şi dorinţa se sting. Am un comportament infantil, desigur, de occidental superficial, crescut într-un spirit libertin, fără pic de simţ al răspunderii şi de frâne în ce priveşte cultivarea plăcerii, o mentalitate de ins care nu cunoaşte nici valoarea nici preţul libertăţii şi care nici nu are vreun alt ţel în viaţă decât să o ardă ca la douăzeci de ani chiar şi în clinica de geriatrie.

Glumesc.

Am avut un bărbat care m-a maltratat şi m-a agresat într-aşa un hal încât am căpătat fobie de orice fel de angajament intim. Am trăit claustrată într-un climat insuportabil ani de zile. Ştiţi cum e: te prezinţi tânără şi frumoasă la primărie, cu prieteni, rubedenii, tot tacâmul, zici da, semnezi documentul în timp ce pe obrajii mamei se rostogoleşte o lacrimă, şi să te trezeşti dintr-un coşmar, 10 ani mai târziu, te uiţi în oglindă şi nu-ţi mai recunoşti mutra. Vezi un chip tern, cu nişte ochi încercănaţi şi stinşi, cu nişte cute dubioase în jurul gurii şi te întrebi: cine e arătarea asta?

Glumesc.

Sunt o idealistă ratată, cazul clasic. Când m-am lămurit că nu există dragoste şi pasiune şi devoţiune, am lăsat-o baltă, ce era să fac? m-am adaptat, am renunţat să mai sper în imposibil, mi-am adecvat aşteptările la oferta reală. Oamenii au interese şi nevoi comune, asta consolidează şi majoritatea cuplurilor şi le garantează longevitatea, or eu visam un joc cu miză mare, de fapt, ce spun? nu un joc, tocmai că aspiram la marea artă a erosului.

Glumesc.

În realitate e mult mai simplu: niciun bărbat dintre cei pe care i-am râvnit eu nu m-a iubit. Nici unul dintre cei cu care aş fi putut fi fericită nu m-a vrut şi am sfârşit prin a fi cu nişte indivizi care nu îmi spuneau mai nimic. Şi, după o anumită vârstă, când vezi că istoria se tot repetă, tragi o linie şi spui: gata, până aici. Schimbare de decor şi de dorinţe. Glumesc. Cine dracu îşi poate înfrânge pornirile inimii doar că vrea?

Evident că glumesc.

Aţi înţeles deci: sunt nimfomană. Nu mă pot fixa. Trebuie să am absolut orice bărbat care îmi iese în cale, altminteri mă simt îngrozitor de frustrată şi sunt în stare să fac lucruri inexplicabile cum ar fi să îi ard cu bricheta pe la poale rochia vecinei de la 2 dacă prind uşa deschisă la uscătorie şi rochia atârnată pe frânghie.

Glumesc.

Mi-e ruşine să spun adevărul: adevărul e că sunt o fată cuminte. Am fost o fată cuminte mereu, de care băieţii atrăgători au fugit cum fug marii întreprinzători de fisc şi la care s-au holbat cu interes doar acei inşi care abia reuşeau să lege două vorbe la o petrecere şi îşi dădeau cu stângul în dreptul când te invitau la dans. Partea tragică e că mi-a plăcut mereu un gen de tip care se uita doar la manechine şi la vampe, şi îl înţeleg. Normal. Şi eu în locul lui aş fi preferat o individă hipersenzuală care îşi lipeşte lasciv coapsele una de alta când se foieşte în scaun şi mângâie cu tocul piciorul mesei la restaurant uneia atât de cuminte încât, după ce probează toate rochiile mulate din dulap, alege să iasă la întâlnire cu un pulover lălâu, nu cumva să creadă ăla pe care îl doreşte cu înflăcărare că încearcă să-l provoace sexual, Doamne fereşte! Evident că, dacă eram bărbat, aş fi fost genul care îşi dă cu stângul în dreptul până se dezechilibrează şi cade peste parteneră şi, când dă să o culeagă de pe jos, post-accident, face un banc despre lacul podelei. Doar cu unul de acest soi puteam să îmi permit o căsnicie, ceea ce s-a şi întâmplat. Înţelegeţi? Mi-e greu să valorizez chestiunea.

Glumesc.

Aveam doar şaisprezece ani când am fost violată. Situaţia tipică: un grup adolescenţi, o seară de vară, în parc, am fumat ceva iarbă, am cântat la chitări, am râs. Mă invitase vărul unui coleg de clasă. Cât ne-am veselit în grup s-a purtat cât se poate de decent, mă atingea din când în când, discret, mi-a trecut de câteva ori mâna prin păr. Pe urmă, când s-a spart gaşca, s-a oferit să mă conducă acasă şi am acceptat. Avea maşină. Când a luat-o pe drumul greşit i-am atras atenţia, inocent, că ar trebui să se întoarcă, dar el a continuat să meargă. În fine. Fapt e că, oricât ar fi de blând şi răbdător cu mine un tip, încredere tot nu am, în niciunul. Singurii inşi care nu îmi inspiră teamă sau suspiciuni sunt cei care au un aer uşor tălâmb atunci când îţi zâmbesc, care nu ştiu ce să facă cu mâinile atunci când sunt timoraţi şi care sunt în stare să îşi vorbească despre orice pe tonul cu care sunt citite la radio cotele apelor Dunării. O ştim cu toţii, aceşti bărbaţi sunt, într-adevăr, inofensivi, şi parcă cer să fie subpapuciţi, dar sunt la fel de nesăraţi şi la pat cum sunt delicatesele pentru bolnavii de rinichi. Parcă nu-ţi vine, ca femeie normală, să ţii regim fără sare, nu? Dar doar cu unul din asta aş risca să mă mărit.

Glumesc.

De fapt nu e nimic adevărat din tot ce am îndrugat până acum. Am doar multă imaginaţie. Sunt artistă. Ştiţi cum sunt artiştii.

Glumesc.

Sunt religioasă. Da. Ştiu, în vremurile noastre, o femeie religioasă îşi găseşte greu un partener. Nu se pune problema să accept un libertin sau un decăzut, o hahaleră sau un fustangiu, un om fără frica lui Dumnezeu.

Glumesc. Chiar am haz, nu?

Eu n-am avut norocul altora, să am nişte părinţi care să îşi permită să mă ţină în facultate. Mama m-a crescut singură. Tata a lăsat-o cu burta la gură şi a plecat cu alta, mai blondă şi mai tânără. A trebuit să muncesc de la 18 ani. Am avut toate slujbele posibile, am fost inclusiv separatoare de pui la o fermă. Trebuia să iau pui cu pui şi să-i separ în funcţie de sex. E poate singura specie la care femelele sunt, cumva, mai preţuite decât masculii. Când mi-a venit vremea, m-am măritat şi eu, ca toate prietenele mele. Doar nu era să mi se spună că sunt curva cartierului, deşi zău dacă n-ar fi fost mai bine. Bărbatul meu e zilier şi îşi face veacul în faţa Super-Bet-ului din colţ, tot ce câştigă bea... şi după ce bea... Unele au mai mult noroc, asta e, aşa mi-a fost mie scris. N-am cum să ridic în slăvi căsătoria, logic, nu?

Glumesc.

Vă e clar că doar o intelectuală poate vorbi aşa, sigur că am studii superioare. Am şi doctorat. Sunt şefă de laborator la o multinaţională. Şi n-am de gând să îmi las cariera pentru naiba ştie ce sclifosit care să îmi ceară să îl întreţin sau, mai rău, pentru vreun înapoiat care să mă pună la cratiţă. Mie, dacă mi-ar cere unul să-i fac ciorbă, l-aş cârpi. Bine, măi, nenorocitule, în ce secol te crezi? Pune naibii mâna pe telefon şi comandă un sushi sau ia-ţi amantă să-ţi facă ciorbă şi lasă-mă în pace, că am predări şi conferinţe şi răspunderi mari pe cap! Şi, în plus, pot avea orice bărbat îmi doresc, unei femei puternice nu i se refuză nimic. Banii şi faima pot cumpăra orice, inclusiv dragostea adevărată. Bănuiesc că ştiţi.

Glumesc.

De fapt am fost mereu o fata simplă, cu pretenţii mici. N-am vrut decât un băiat bun pe care să pot conta, un umăr pe care să mă pot sprijini şi pe care să-mi odihnesc capul. Am vrut un om destoinic şi modest, la locul lui. Şi n-am avut parte decât de făţarnici şi de escroci sentimentali, ba chiar şi de derbedei care te jucau ca la alba neagra. În timp, am realizat că şi pretenţiile mici sunt prea mari şi nu mai aştept nimic, am doar relaţii întâmplătoare, intră şi iese cine vrea din viaţa şi din patul meu... Eu însămi am devenit o gară şi m-am obişnuit cu vuietul trenurilor. Sirenele nu mă mai fac nici să tresar.

Glumesc.

Adevărul e că nu ştiu nici măcar cum de e posibilă existenţa unor cupluri. Poate că sunt doar simulacre. Cine ştie ce ascunde partea nevăzută a icebergului? Am avut întotdeauna parte de tot ce, omeneşte, îţi poţi dori, în afară de dragoste. Am luat toate premiile, am câştigat toate concursurile, am fost campioană de şah, am avut parte de cei mai buni prieteni, am slujba ideală şi am cel mai fancy apartament din zona centrală. Doar că eu nu mi-am dorit nimic din toate astea, nu la modul serios. S-au întâmplat pur şi simplu. În schimb, de la 5 ani, mi-am tot dorit un băiat pe care să îl iubesc şi care să mă iubească. De câteva decenii bune am acelaşi vis. Apar unele mici modificări, e drept, la cinci ani se făcea că băteam mingea împreună pe maidanul din colţ, la liceu visam că mergeam împreună pe munţi şi făceam alpinism sau ne dădeam peste cap cu bicicletele prin parcuri şi ne sărutam în podul din casa bunicii, pe furiş, la 20 de ani, visam că rupeam gura târgului ţinându-ne de mână pe la concerte de jazz şi toţi spuneau: vai cât sunt de frumoşi împreună, şi în visul acela se făcea că ne purtam amândoi părul lung, despletit şi că ne curgea în valuri pe umeri, bănuiesc că în fanteziile de la 60 de ani vom fi chelit amândoi, iar eu voi purta o broboadă pe cap şi abia voi îndrăzni să-i ating degetele cu ale mele pe când mergem alături pe stradă, nu cumva să ne râdă copiii. Cam asta e dragostea. E în altă dimensiune. Iar eu de o relaţie pământeană n-am chef. Ar fi un blestem. Să suporţi un om pe care nu îl iubeşti. Mai bine mor fată bătrână.

Glumesc.

Sigur că e bun şi un tip care nu te atrage cine ştie ce şi cu care n-ai chiar cea mai profundă legătură de suflet, în lipsă de altceva mai bun. Ştiţi cum se spune: "make it until you fake it". Sau era invers?

Nu mai e cazul să spun că glumesc.

În realitate sunt un om obişnuit, am un partener. Când e să fii înşelat, te apucă toate furiile, invoci textul cu promisiunile, cu adevărul, cu cinstea şi virtutea. Când e să îl înşeli tu, parcă nu mai e atât de grav. Nu sunt adepta prevalării de contracte şi promisiuni. Promisiunile şi contractele sunt pentru salariaţi şi oameni ai muncii, pentru parteneri de afaceri. Pe plan profesional şi social sunt garanţia bunei funcţionări a lucrurilor, plan amoros sunt garanţia eşecului: tot ce fac e să falsifice relaţiile, să le intoxice sau să le ţină în viaţă artificial. O relaţie se întreţine prin efort şi luptă. În viaţa profesională contractul nu te scuteşte de muncă şi de necesitatea de a fi performant, în viaţa intimă, însă, cei mai mulţi dintre parteneri pretind să aibă parte de comoditate, confort şi satisfacţie garantate, în contul contractului. Cum se căsătoresc, cum îi apucă pofta de stat la televizor, de bârfe politice, de pierdut vremea pe facebook şi de tocat nervii celui căruia i-au jurat credinţă veşnică pentru poziţia greşită a prosopului de vase sau a strecurătorii, ca să dăm doar un exemplu... Lâncezitul la televizor în doi este, cel mai adesea, consecinţa directă a asumării contractului. Nu e normal să stai să îţi creşti burta, respectiv partea dorsală la televizor şi să pretinzi să fii iubit pentru că ai contract, asta vreau să spun. Şi să te plângi că ticălosul de partener te înşală, dacă nu e chiar aşa prins în mrejele comodităţii. Rutina e uneori mai rea decât cruzimea despărţirii, decât cruzimea de a-ţi fi refuzată dragostea ( în cazul în care te îndrăgosteşti ca un bou), e boală grea, cea mai rea boală cronică de cuplu.

Glumesc.

În realitate, eu sunt boul care se îndrăgosteşte. Adică vaca, deşi, parcă, bou sună mai clement. Chiar şi în alegoriile din specia fabulei, tot se poate întrezări o undă de misoginie. Nu mă mărit pentru că sunt dependentă de dragoste şi sex... Actualele manuale de diagnostic o recunosc ca atare, adicţia de dragoste şi sex e o boală. Cei ca mine sunt dependenţi de fenomenul cunoscut în termeni populari sub numele de îndrăgostire, aşa cum sunt unii diabetici dependenţi de insulină, unii răufăcători de substanţe interzise şi unii compatrioţi de murături. Prin părţile noastre dependenţii de murături sunt cei mai numeroşi şi cei mai perverşi, aş zice, pentru că par inofensivi, dar nu sunt. Când rămân fără castraveciori devin foarte irascibili, sunt în stare chiar să-ţi ţină o predică despre adevărurile înfricoşătoare codificate în textele marxiste despre capital şi tăinuite de autorităţi, şi, ce-i mai prost, nici nu îşi dau seama că lipsa castraveciorilor e sursa temerilor conspirative care le pun la grea încercare judecata. Când ţi-e lumea mai dragă şi zici că te-ai aşezat într-o relaţie, că ai un "quelque chose" al tău care îţi convine, pac, te îndrăgosteşti. Şi totul sare în aer. Nu se face să te măriţi când te ştii cu un asemenea handicap. E ca şi cum ai fi miop rău şi ai insista să te sui la volan şi să mai iei şi pe altcineva cu tine în maşină.

Glumesc.

Sunt lesbiană, evident, v-aţi prins. Sigur că nu, lesbienele nu vorbesc obsesiv despre bărbaţi. Nu vorbesc mai deloc despre ei. Sunt, de fapt, o femeie banală care se plictiseşte de moarte într-o relaţie în care cel mai excitant moment e cel în care el o sărută pasional după ce înscrie gol naţionala.

Glumesc.

Sunt tristă. Îmi spun singură bancuri ca-mi mut gândul de la ce mă apasă. Sunt într-o situaţie din aceea în care suferi ca un câine şi nu există nici un vinovat pentru faptul că suferi ca un câine. Mai ales când te consideri pisică, faptul că ajungi să suferi ca un câine e umilitor şi nedrept... Şi ai vrea să ai pe cine să-ţi descarci furia. Mi-am julit deja pumnul într-un zid. Mă dor toate articulaţiile degetelor când scriu. Sunt masochistă. Asta e. Nu. Trebuie să există o soartă rea, a mea. Trebuie să existe o soartă ca să am ce înjura.

Nu glumesc.

Sunt poetă. Urăsc cifrele. Iubesc vara, tonurile puternice, temperaturile înalte, vreau să îmi simt inima dând în clocot. Ba, nu. Vreau linişte, vreau linişte, e prea mult zgomot în dragoste, prea multă risipă, prea multă fojgăială prin lumi paralele. Nu pot să sufăr poezia. Tot ce îmi doresc e un moment intens de realitate, unul despre care să pot fi sigură că nu l-am trăit singură, în capul meu, că buzele care se ating de ale mele se ating cu aceeaşi ardoare sau tristeţe, că ne întâlnim pe aceeaşi undă a ispitei a candorii sau a absurdului. Un singur moment de realitate în doi. Certă. Împărtăşită. Ca să pot să mor liniştită. N-are nici o importanţă că durează cinci minute sau o viaţă. Totul e să fie. Să ştii că a fost. Din punctul ăsta de vedere suntem toate la fel. Asta ne dorim toate. Iar asta e partea tragică şi romantică a lucrurilor. Partea cinică e că nu există rană produsă de un vis zadarnic pe care realitatea să nu o poată pansa.

Glumesc.

Sau nu glumesc.

Cum doriţi.