Trotineta şi dovleacul

În vara lui 1948, dudele, dolofane şi mustoase îţi cădeau în palmă la cea mai mică atingere. Dulceaţa lor răcoroasă îţi potoleau setea pentru câteva ore. Dar nu şi pofta de o felie de dovleac proaspăt rumenit, zeieşte parfumat, cum găseai numai la Simigeria lui Nea Gogu, cea cu ferestrele zilnic spălate din colţul Pieţei Grant.

Mă plimbam alene, uitându-mă după rarele camioane care şi ele, ca şi mine, tot stil melc se mişcau. Nici o frunză nu tresărea, cerul încremenise în culoarea paharului obligatoriu de lapte primit după sila de lingură cu untură de peşte din pauza mare. Poate anul acesta scăpăm de amândouă...

O felie de dovleac!, asta îmi doresc acum, să scap de amintirea gustului rânced. Dar sănătos, sănătos, statul are grijă de copiii patriei, tot repeta asistenta medicală când ne împingea lingura aceea cu vâscosul lichid galben-verzui sub nasul care nu ştia unde să se mai ascundă din calea nesuferitului miros. Da, da, o felie de dovleac ar completa de minune porţia de tocană de la prânz. Deja îmi era foame. Recunosc, foamea mi-ar fi potolit-o numai şi numai o felie de dovleac fierbinte şi portocaliu, tivit cu neagra şuviţă milimetrică căpătată în cuptor. Dar unde să aflu bănuţul salvator al fanteziei mele culinare? Unde? Maia nu primise încă pensia, tăticul murise de un an, doar fotografia lui aştepta în penarul închis, cu albastrul senin al ochilor pierdut într-un gri spălăcit, cu mustaţa, totdeauna bine pieptănată, zburlită parcă. Iar mămica... Mă rog, ea îmi arăta întotdeauna portofelul pe deplin golit.

Unde? Unde să găsesc bănuţul?, mă întrebam încercând să-mi şterg buzele înnegrite de dude, în timp ce prindeam viteză pe porţiunea de trotuar fără gropi din faţa casei. Trotineta, primită cadou de ziua mea de la o tanti cu oi multe, la început fusese foarte roşie, acum se jupuise arătându-şi lemnul gălbui. Am desenat, cu cerneală violet, un şarpe, ce şarpe, devenise dragon cu timpul, cum sărea un strop de vopsea, cum îi mai adăugam o aripioară, o labă, o creastă dinţată. Până la urmă va deveni un copac uriaş, ca cel din singurul tablou care ne-a mai rămas în camera cea mare, altădată numită sufragerie. Ar fi o idee, nu?

Am mărit viteza piciorului drept, să ocolesc piatra rotundă care se tot agăţa de roata din faţă, dar când să-mi urc amândouă picioarele pe trotinetă, am scăpat ghidonul din mână. Nu ştiu de ce, dar trotineta îşi scurtase înălţimea peste iarnă, mă aplecam tot mai mult peste ea şi nu mai vedeam suficient de bine ce aveam în faţă. Cu vopseaua sărită, scurtată, ea îşi rostogolea harnic roţile, iar eu rămâneam singurul proprietar de vehicul de pe strada noastră, nu? Puteam, în definitiv, s-o închiriez. Da, s-o închiriez pentru o tură! Sau două... Ce să cer în schimb? Bănuţul, de bună seamă.

Trezit ca după o ploaie rece care te prinde în câmp la Bunica de la ţară, ochii îmi scăpărau radar nu alta, dar nimeni nu se ivea, copiii dispăruseră cu toţii în somnul amiezii. Tocmai când îmi pierdusem orice speranţă, iat-o pe Sofi apropiindu-se. Părul din mătase de porumb al păpuşii ei de cârpă strălucea sub soarele alburiu ca becul de la poartă. O ţinea sub braţul stâng, mâna dreaptă fiindu-i ocupată, ca de obicei, cu bancnota aceea albastră cu multe zerouri cu care îşi cumpăra cornetul cu zece bomboane roşii acrişoare ca vişinele bine coapte.

Frânez atât de brusc încât îi cad la picioare. Îi aud râsul batjocoritor, dar mă stăpânesc, aburii cuptorului plin de felii aromat portocalii îmi gâdilă nările. Aşa că încerc un zâmbet:
- Unde te duci? Ei, Sofi, nu auzi?
- Cu mine vorbeşti?
- Dar cu cine? Mai vezi pe cineva pe-aici?
- Şi ce vrei, mă rog?
- Să-ţi dau trotineta ca să te duci la Simigerie.

Cerule, am oprit-o din drum. Mătasea porumbului dispăruse cu păpuşă cu tot, în grabă îndesată în buzunarul şpilhozenului ei cu inimioare roz şi frunze de arţar de culoarea cafelei de năut amestecat cu cicoare.
- Chiar mi-o dai?
Strălucea Sofi ca luna plină văzută prin luneta lui Nae. O pală de ruşine mi-a încălzit fără de veste obrajii. De obicei nu prea vorbeam cu ea, chiar hohoteam cu ceilalţi când o vedeam plângând. Şi totuşi:
- Ţi-o dau, sigur că ţi-o dau, dar ce îmi dai în schimb?
- Păi, stai, îţi dau jocul meu "cinci pietre" adus din Cişmigiu. Îl ştii, nu? O piatră, cea mai mare, e ca fildeşul din broşa mea de duminică, o alta e ca ciocolata, de aceea am şi ales-o, o alta e ca paltonul tău, gri stropită cu alb parcă, cea de a patra e ca smoala, cea de a cincea ca zăpada din februarie, pare murdară, deşi am spălat-o cu săpun mult şi bine.

Râd zgomotos învârtind trotineta pe loc, stârnind un înecăcios nor de praf, bine ascuns printre gropile din jur, de nimeni deranjat până atunci.
- Auzi la ea, "jocul meu"! Hai pe maidanul cu "Votaţi Soarele" şi îţi dau eu câte pietricele doreşti.
Maidanul era locul nostru de adunare, clubul nostru. Adică aproximativ patruzeci de metri pătraţi de iarbă sfarogită, presărată de pietrişul rămas de la bombardamentul care distrusese casa vecinului. Rămăsese din ea doar un perete, acela cu "Votaţi Soarele", unde băteam şi mingea. Cine nimerea în soarele tot mai palid câştiga zece puncte fără ca nimeni să crâcnească. Mărginit de trotuarul şoselei, se închidea într-un canal de scurgere, pe marginea căruia creşteau brusturi imenşi cu flori albe, ca nişte cupe de crin, cu frunze mari din care ne făceam evantaie şi pălării de soare. Sofi se posomorî, pierdeam teren, bănuţul se îndepărta, aroma dovleacului copt nu-mi mai gâdila nările, se evaporase cu totul.

- Hai, nu te supăra, ţi-o... împrumut, dar dă-mi în schimb altceva... Ce ai acum în pumnul drept! Habar nu am ce strângi tu acolo, dar vreau să văd dacă am noroc.
- Dar cu ce mai iau bomboanele?
- Îţi strică dinţii dacă le mănânci în fiecare zi. Nu vezi ce ştirbă eşti?
Ochii i se umplură de lacrimi. Doamne, că prost mai sunt! Şi acum ce să fac?
- Uite, Sofi, pune mâna pe ghidon, uite, ţi-o dau de probă până la Mitică Măcelarul....

Sofi mi-a smuls trotineta din mână şi dusă a fost. Dar când a apucat ghidonul, hârtia cea foşnitoare, strânsă aprig în pumn, i-a căzut. I-am admirat plutirea lină, desenul fără cusur, am ridicat-o şi am împăturit-o în patru, să intre în buzunarul cămăşii. Gata, simţeam deja gustul dulce al dovleacului copt. Dar Maia, ah, Maia iar mă dăscălise, îi înşirasem aseară nişte gogonate cu care îi uimisem pe copii şi, enervată, mi-a trântit un "Să-ţi fie ruşine! Să ştii de la mine, cele mai mari păcate ale omului sunt Minciuna şi Furtul".

Am despăturit bancnota, m-am apropiat de gard, am întins-o pentru a o netezi. Nu prea îmi ieşea, fruntea mi se umezise, uitasem şi de dovleac, iar Sofi nu mai apărea. Unde s-o fi dus? Ce-i spun mamei ei când mă va lua la rost că i-am împrumutat trotineta? Dar când va chema şi Miliţianul? Ce mă fac? Ajută-mă, Doamne! Soarele ardea parcă tot mai tare, iar umbra dudului se micşorase, fugise în curtea lui Nea Gogu.

În sfârşit, uite-o că vine. Şoseta albă de la piciorul drept, cel cu care prinzi viteză, devenise gri, dar Sofi era atât de mândră, de parcă ar fi fost Cerşetorul devenit Prinţ în cartea lui Mark Twain. S-a oprit drept în faţa mea, dar piciorul stâng parcă i se lipise de lemnul decolorat al trotinetei. Şi-a desprins talpa sandalei, a mângâiat ghidonul de parcă ar fi fost pisică, şi-a şters părul năclăit:
- Mulţumesc! Dar nu am fost la simigerie. Am pierdut banii.
- Nu i-ai pierdut! Şi îi întind bancnota în râsul ei rostogolit.
- Nu-mi mai trebuie! Ia-ţi tu dovleac copt! Dar mâine mi-o împrumuţi din nou, da?"

Gata, acum dormi, puiule, îi şoptesc nepoatei.
- Cum să dorm? Aiureala asta a ta m-a trezit de tot. Cine a mai pomenit dovleac copt? Sau păpuşă de cârpă cu păr de mătasea porumbului? Care mătase a porumbului? Şi unde ai văzut tu trotinetă de lemn? E metalică şi te urci cu ambele picioare pe ea. Şi nu o împrumuţi nimănui! Auzi, să te joci pe maidan! Să-l botezi club! Ce aiureală, Buni. Poveşti de-ale tale. Mai bine dă-mi înapoi tableta să-mi termin jocul. Hai, Buni, bunicel, nu fii rău!