Adulţi, liniştiţi-vă!

Împlinesc 33 de ani în mai 2020. O treime din viaţă. Un 33,(33). Cel puţin, asta sper. Bătrâna pe care mi-o imaginez, o versiune a mea desprinsă din cărţile lui Dickens, o Miss Havisham cu suflet bun şi încă tânăr, locuieşte undeva într-o casă mare şi veche din Marea Britanie. Cum şi de ce mă văd la bătrâneţe într-o ţară în care nu am râvnit niciodată să ajung mă depăşeşte. Dar o văd acolo, în scaunul ei de răchită împletită şi albă, în grădina ultraverde, ultrahidratată, plină de hortensii albastre şi roz închis.

Călătoresc. Ochii mei pipăie paginile cărţilor. Orbitor, volumul al doilea, călătorie îndrăzneaţă şi pandemică, ceva ce nu ar trebui să citeşti în izolare. Flux. Psihologia fericirii sau cum să faci totul pentru propria fericire şi propriul drum. Orologiul fără ore. Ana Blandiana şi cred că i-am citit aproape toate poeziile până la 33 de ani. Amèlie Nothomb şi Metafizica tuburilor. Caut prin memorie după o altă carte citită de ea, dar nu găsesc nimic. Mi-e ruşine. E cartea care a schimbat un pic din ceea ce a însemnat până acum scrisul. Nu ştiam că se poate scrie şi aşa, că poţi imagina şi aşa ceva, că poţi scrie o astfel de carte atât de stranie şi frumoasă şi tulburătoare, ştiţi voi, din categoria acelor cărţi care-ţi schimbă pentru totdeauna visele, se furişează, înlocuiesc imagini, remodelează structuri, se joacă definitiv cu imaginaţia ta şi, la final, cred că te fac un om cu o treime mai înţelept.

Ascult muzică. Multă. Mai multă ca niciodată, nu o ascult, o las să mă inunde, să mă ajute să respir mai bine, să nu scadă capacitatea plămânilor, să-mi păstreze în ei toată tinereţea, să pot extrage de acolo, la nevoie, notele exacte, o sonată, un concert de pian, o notă, două, trei, suficiente cât să compună cea mai frumoasă melodie din lume.

Vocile, mai suave ca niciodată. Concertele din sălile mari parcă nici n-au existat. Piesele de teatru, vagă amintire. Cu toţii extragem, în aceste zile, tot ceea ce ne face, de regulă, fericiţi. Îngrijim rezerve pentru al doilea val. Sau e doar o analiză a primilor treizeci şi trei de ani.

Fontana di Trevi. Gabriela Adameşteanu. Carte perfectă de citit în izolare. Am călătorit înapoi pe străduţele luate la pas în luna mai 2019, fix acum un an. Iată-ne, un an mai târziu, în plină pandemie. Cât a plouat în săptămâna aceea la Roma. Până şi italienii se mirau. Noi, muraţi mai tot timpul, îi întrebam, cu fiecare cafea luată, dacă plouă de regulă atât de mult în această perioadă. Nu, era ceva neobişnuit. Şi era prima noastră vizită la Roma. Nouă zile pe care le-am trăit cu tot sufletul. Păstrez mirosul acela specific de ploaie şi de vară şi de praf şi de aglomeraţie. Un oraş pe care nu l-am înţeles şi pe care mi-l imaginasem cu totul altfel, dar pe care l-am îndrăgit pentru că eram noi acolo, pentru că ne-am adăpostit împreună de ploaie de atâtea ori, pentru că Galleria Nazionale d'Arte Moderna a fost un festin.

Ştiam că alţi oameni îmi descriseseră Roma prin ochii lor. M-am oprit să privesc portocalii şi magnoliile cu boboci uriaşi, catifelaţi, nuferi neaşteptaţi pe străzi care urcau şi coborau. Da, Fontana di Trevi este o carte bună de citit în izolare, chiar dacă vei călători prin apartamentele unui Bucureşti specific.

Anastasia Gavrilovici. Industria liniştirii adulţilor. Micul volum de poeme care mi-a plăcut şi pe care mi-am propus să-l recitesc şi să-l recitesc. Clubul virtual de carte, lună de lună. Trei luni de întâlniri de la distanţă, de priviri transformate de pixeli şi de tehnologii insuficient avansate pentru nevoile noastre de apropiere.

Mă întreb dacă mai ştim cine suntem atunci când suntem doar noi. În ce fel toate aceste cărţi pe care le adunăm pe măsuţe, prin fotolii, pe canapele, pe care le fotografiem din nou şi din nou, ca mărturie a ceva ce nu am vrea niciodată să pierdem, mai spun ceva despre noi sau doar despre ceea ce alegem să credem despre lume. Mă întreb câţi oameni îmi vor spune anul acesta La mulţi ani. Câţi au uitat, câţi se vor face că uită. Ca atunci când nu spui "felicitări" pentru ceva care chiar contează cu adevărat. În rest, age is just a number. Bătrânica mea virtuală, senină, imaginară şi, totuşi, reală precum hortensiile pe care le îndrăgesc atât de mult, mă aşteaptă undeva în viitor. Adulţi, liniştiţi-vă.