Ce fel de foame este aceasta?

Ne reconstruim prin cărţi. Unii nu mai citesc deloc, alţii citesc mai mult ca niciodată. Ne facem brazi din cărţi, ne facem rafturi din cărţi, ne îmbrăcăm cu tot ceea ce citim, ne umplem patul de cărţi, ne acoperim singurătatea interioară şi ne bucurăm, totodată, inima. Nu mai ştim exact de ce citim, dar citim. Gonim după noile apariţii, înfometaţi. Să nu pierdem, să nu ratăm titlul. Ne e foame, dar ce fel de foame este aceasta? Nu e doar foame de lectură, nu poate fi, altfel am răscoli rafturile anticariatelor şi le-am goli, am cumpăra marfa buchiniştilor de multă vreme exilaţi şi le-am asigura existenţa. Am împrumuta din bibliotecile bunicilor şi ale părinţilor. Nu, e foame de altceva. E o dorinţă năucă de schimbare, e o aviditate a noului. E o căutare a ceva pe care nu ştim să punem degetul, e dorinţa de a recompune o bucurie uriaşă din mici frânturi ale miilor de citate şi fragmente pe care le subliniem apăsat.

Unele cărţi ne vorbesc mai mult decât altele. Şi atunci le declarăm prietene şi nu le mai punem pe orice raft. Alegem unul anume, raftul inimii, cel la care au acces doar cei mai buni prieteni. Acele recomandări de lectură nu se fac oricui. Aşteptăm. Noile apariţii sunt dimineţi repetate de Crăciun. Curierul a devenit un mesager al fericirilor de acest fel. Nici nu ştie de ce întindem mâna cu atâta poftă după o cutie uriaşă de carton în care stau, în teanc, povestitorii următoarelor zile. Cred că mai multe cărţi ca în această izolare nu s-au vândut niciodată.

Umplem liniştea. Umplem tăcerea a tot ceea ce preferăm să nu spunem şi, de-am putea, ne-am afunda faţa în paginile unei cărţi, ne-am face una cu scrisul, una cu hârtia, una cu povestea. Şi, de fapt, asta facem. Cafeaua noastră însoţeşte lectura. Ne-am format tabieturi de care ne mândrim şi pe care le îndrăgim. Ne-am conturat un colţ de viaţă care se potriveşte realităţii dorite. Sculptăm în cotidian şi ne place. Schimbăm culorile acolo unde nuanţa norilor nu e suficient de albastră. Şi abia apoi privim cerul.

Nu cert pe nimeni. Procedez întocmai la fel. Cafeaua nici nu-mi mai pare perfectă dacă nu are caimacul suficient de dens, aromat, pufos, delicios. Şi nici nu o beau dacă nu mai este suficient de fierbinte cât să-mi ardă cerul gurii, însoţită de o ciocolată păstrată întotdeauna la frigider.

Avem nevoie de biblioteci mai mari, visăm la ele cu ochii deschişi. Vieţile noastre încep să aibă iz de Provence, de sudul Italiei, de mare şi de munte în acelaşi timp. Vânăm cu ochii minţii apariţia primelor cireşe. Ne întrebăm, izolaţi, excluşi din rutina marelui comerţ, dacă vom ajunge la ele. Îmbrăţişăm fiecare floare şi fiecare boboc ni se pare o minune. Forţaţi să privim mult mai aproape împrejurul nostru, descoperim cu uimire că suntem înconjuraţi de miracole.

Nici n-am fi ştiut, poate, că miezul unei vieţi împlinite stă tocmai în asta: în a vedea cerul, în a urmări cu privirea trecerea razelor de soare de pe o clădire pe alta, în a te ruga să se prindă floarea pe care tocmai ai replantat-o, în a da pagină cu pagină din cartea care a ajuns la tine direct de pe raftul librăriei virtuale. Ce bucurie. Chiar şi atunci când suntem siliţi să lăsăm tot ceea ce ajunge la noi încă două-trei zile la uşă ca să piară ceea ce ne ţine de peste două luni de zile în case.

Ne redescoperim oraşul. Îl râvnim, ni se face dor. În imaginaţia noastră trecutul se schimbă, o plimbare pe Calea Victoriei la ceas matinal devine o destinaţie în sine, una posibilă, palpabilă, una care nu are nevoie de avion şi nici de tren, una pe care o putem împlini.

Ne facem promisiuni. Când vom ieşi din izolare, vom schimba lumea. Vom face drumeţii, vom face mai multă mişcare, vom îmbrăţişa copacii, vom privi mai des cerul şi vom număra norii. Vom fi cu adevărat recunoscători pentru tot ceea ce ne-a lipsit acum. Vom uita, cu siguranţă, tot ceea ce ne-am promis.