Despre prostie la români (I)

"Eşti prost!", "Lasă-l că-i prost!", "Ce prost eşti!" sunt expresii cotidiene. Deşi nu sunt conştientizate ca atare, ele exprimă agresivitate şi violenţă verbală, cuvântul "prost" ajungând să fie folosit ca locţiitor până şi pentru termeni de afecţiune. De câte ori nu ne-am auzit prietenii sau, în copilărie, părinţii numindu-ne proşti, chiar dacă capacitatea noastră intelectuală nu suferea de niciun defect demonstrabil?
De ce sunt aceste expresii aşa de folosite în spaţiul cultural românesc? De unde acest fetiş pentru prostie?

Să pornim, ca tot omul care se consideră destul de deştept ca să vorbească despre prostie, de la politică. Poate nicăieri nu jenează folosirea colocvială a cuvântului "prost" mai mult decât când este folosit de public pentru a înjura clasa politică. De ce "jenează"? Pentru că injuriile aduse politicienilor au devenit un clişeu, care maschează de fapt nu atât mânia publicului faţă de această clasă (o mânie cât se poate de motivată), dar mai ales neputinţa publicului de a efectua o schimbare în mersul vieţii politice.

Cu alte cuvinte, obiectul injuriilor aduse politicienilor (numiţi la unison "proşti") nu este clasa politică în sine, ci propria neputinţă a celor care enunţă aceste judecăţi de valoare. Deci nu cu prostia propriu-zisă avem de-a face aici, nici de partea intelectualului, nici de partea politicianului, ci cu fenomenul de lipsă de putere. Ceea ce se doreşte prin enunţarea acestor verdicte categorice (Taci că eşti prost!) este accesul la o mai înaltă poziţie ierarhică care să permită enunţiatorului controlul absolut asupra obiectului oprobiului său, în acest caz, a politicianului. În cele din urmă, este vorba, dacă ar fi să îi dăm puţină crezare şi lui Kojeve, de nevoia de autoritate. Un intelectual care numeşte un politician prost (şi nu ducem lipsă nici de unul, nici de altul) asipră aşadar la autoritate. Enunţul nu vine, de cele mai multe ori, nici dintr-un grad suficient de informare, nici din neinformare. El vine din refulare şi neputinţă.

Cuvântul prost adresat cuiva într-o poziţie ierarhică mai înaltă decât cea a enunţiatorului, în acest context, a devenit un fel de shorthand pentru exprimarea autoritară a unei idei neargumentate; a unei idei pentru care enunţiatorul nu mai are timpul sau răbdarea să caute argumente pentru că acestea i se par ori derizorii ori la mintea cocoşului. (Nu-l vezi pe ăla cum vorbeşte? E prost!)

Acest fel de exprimare însă ascunde nenumărate capcane. Şi nu vorbim aici doar de capcane psihologice (enunţiatorul este prea frustrat să îşi ducă gândul până la capăt şi recurge la cea mai uşoară modalitate de a se defula). Ceea ce folosirea cuvântului "prost" implică este crearea unui discurs acceptat drept valabil de către o tot mai mare parte a populaţiei pe baza singurului fapt că acesta a fost enunţat de ceea ce putem numi un "intelectual". Exemplul cel mai concludent are de-a face cu tratarea comunismului. Ataşarea adjectivelor "odios", sau, cum era la modă în anii '90, "de tristă amintire" cuvântului "comunism", a făcut din acest cuvânt un sinonim cu adjectivul care i-a fost ataşat. Dar miezul cuvântului "comunism" şi comunismul ca practică politică în sine (inclusiv în România socialistă) rămân străine oricărei analize mai riguroase, o analiză devenită imposibilă din cauza accentului pus pe adjectivul care îl descrie. Bine-nţeles, oricine ar încerca să disculpe comunismul de vina sa ar fi imediat tratat drept "prost". Aceasta înseamnă că în spaţiul cultural românesc comunismul nu se discută ci se înjură, se califică. Acest fapt ne asigură că nu vom cunoaşte niciodată adevărul despre comunism, atâta timp cât nu ne aflăm imersaţi total în epoca post-adevăr.

Acest procedeu se observă şi în mecanismul discutat mai sus: Prim-ministrul e prost, ce mai tura-vura! Şi aici, ca şi în cazul comunismului, avem de-a face cu un gest dramatic care aparţine mai mult spaţiului teatral decât celui politic. Dacă ar fi să ne referim la Austin, am zice că ataşarea unui calificativ ca cel de "prost" unui om politic sau unui curent politic este un "speaking act", adică un act grăitor cu tentă de verdict prin care enunţiatorul decretează mai mult decât argumentează. În vocabular austinian, a numi pe cineva "prost" este aşadar un gest teatral care se impune prin spectacol, nu prin raţiune, deci exact opusul a ceea ce enunţiatorul ar fi vrut să demonstreze despre propria sa persoană (enunţiatorul trebuie să fie deştept dacă e capabil să îi facă pe alţii proşti).

Să mergem mai departe. Pe ce se bazează un om, să-i spunem "de rând", deci nu neapărat un intelectual, când îl face pe altul prost? Pe un set de norme acceptate în societate ca fiind raţionale, pe care un cetăţean le foloseşte pentru a-şi atinge un anumit scop. Vreau să ajung de aici la gară, deci voi lua cel mai scurt drum. Orice altceva (variante, ocoluri, etc.) nu reprezintă o opţiune raţională. Dacă cineva vrea să ajungă la gară pe un drum ocolitor, ori are prea mult timp la dispoziţie, ori prea puţină materie cenuşie la dispoziţie pentru a forma o judecată sumară. Dar în acest context trebuie să luăm aminte la următorul lucru: cel care vrea să ajungă la gară trebuie să prindă un tren. Dacă trenul nu este obiectivul acestei persoane, atunci orice altă variantă de a ajunge la gară îi este permisă.

Cel care vrea să prindă trenul cu greu îşi poate închipui că altcineva ar vrea să meargă într-o plimbare până la gară, de exemplu. Pentru călător, trenul este singurul scop raţional pentru care un om s-ar deplasa la gară. Cei care nu merg la gară pentru a prinde trenul sunt aşadar proşti.
Ei bine, oricât de simplist (sau prost) ar putea părea acest tip de argumentaţie, acest călător nu este altul decât România capitalistă. În accepţia capitalismului, lucrul făcut fără o finalitate precisă, fără şansă de profit, este calificabil drept inutil, neadecvat şi prin urmare, prostesc. Dar ceea ce această situaţie denotă până la urmă este puterea capitalismului de a-şi crea un set de norme de conduită şi de judecată care îi sunt specifice şi care asigură faptul că în acest tip de structură socio-economică toţi cei care nu se încadrează normelor de producţie stabilite de piaţa de consum sunt relegaţi automat eşecului, pieirii. Sau sunt cu alte cuvinte, pur şi simplu proşti: nu s-a adaptat noilor norme de viaţă, o ţine pe a lui, aşa cum a învăţat înainte, deci e prost!

De la acest tip discursiv se trage şi blamarea acelor membri ai societăţii care nu fug după profit ca şi toţi ceilalţi, sau aceia cărora sistemul le asigură minimul necesar de trai, scutindu-i de a se înscrie în goana după profit, anume aceia pe care capitalismul îi numeşte derogatoriu "bătrâni". Toţi pensionarii României sunt proşti pentru că ei nu trebuie să "competeze" pe piaţa concurenţială. Dar această viziune asupra vârstei a treia trădează mai mult decât prostie, şi anume, invidia enunţiatorului la adresa bătrânilor. Concluzia se înscrie în argumentaţia de mai sus: pentru că cei angrenaţi în goana după profit se simt discriminaţi prin nevoia la care îi împinge sistemul de a se susţine financiar prin forţe proprii, segmentul de clasă de mijloc capitalistă îi invidiază pe bătrâni, aspirând ascuns la condiţia de întreţinuţi pe care tocmai primii o desconsideră. (Deşi pensionarii cu pricina şi-au câştigat pe drept cuvânt statutul de întreţinuţi prin vechimea pe care o au în câmpul muncii). Nu includem în clasa pensionarilor pe acei cetăţeni întreţinuţi care, prin diferite stratageme, cum ar fi pensiile de boală "date pe pile", au ajuns la această condiţie în mod fraudulos. Dar, spre neplăcerea clasei de mijloc capitaliste, nici aceşti cetăţeni nu sunt atât de mult "proşti" cât, eventual, descurcăreţi, sau fac parte dintr-o altă categorie-fetiş mult-iubită de români, şi anume aceia care pot fi categorizaţi drept "şmecheri".

În ambele cazuri, avem de-a face nu atât cu prostie propriu-zisă, cât cu fenomene psiho-sociale care ascund, aşa cum spuneam, invidia, frustrarea, nevoia de autoritate şi neputinţa. În acest context, recurgerea la cuvântul "prost" pentru a înfiera sau defăima o anume persoană sau clasă socială este, cum spuneam, un procedeu eronat şi aproape automat care, prin intermediul unei îngrijorătoare obişnuinţe, asigură continua lipsă de comunicare între clasele sociale create de capitalismul feroce din România.

În final trebuie spus de asemenea că frica de a părea prost mai asigură ceva: şi anume, că toţi cei cu adevărat deştepţi nu vor avea curajul să vorbească în public de frica celor care i-ar putea face proşti. Acest fapt întristător nu relevă însă prostia celor care nu vorbesc, ci dictatura celor care vorbesc prea mult. Prostia, cu alte cuvinte, îşi dă arama pe faţă tocmai în gurile celor care îi fac pe alţii mai proşti ca ei, revalidând, până la urmă, nimic mai mult decât vechiul dicton popular "cui îi zice lui îi zice", care, oricât de clişeizat ar părea, conţine mai multă înţelepciune decât sentinţele pseudo-intelectuale ale frustratei clase de mijloc. Aşadar, frica de a se exprima incorect (de la prim-miniştri până la copiii străzii), de a face greşeli gramaticale sau de a spune inepţii, asigură lipsa de reprezentare pe scena politică tocmai a acelora care au ajuns să fie făcuţi preş de către clasa capitalistă nou-îmbogăţită, care continuă să "domnească" prin popularizarea unui discurs limitativ şi simplist, dar, cu siguranţă, peste măsură de autoritar. Invocând falsa prostie a abstractului "Celuilalt" de origine hegeliană, această nou-formată clasă a reuşit, cu alte cuvinte, să se disculpe de propriile neajunsuri şi defecte (pe care refuz în continuare să le numesc "prostii"), doar pentru a-şi consolida, printr-un discurs cât se poate de elitist, autoritatea şi poziţia dominantă în noul sistem ierarhic pe care îl apără cu înverşunare de atacurile şi ameninţările "proştilor".