"Există momente în care totul ne oboseşte, chiar şi ceea ce ar trebui să ne odihnească." - Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii
Mă agăţ de ultimele raze de soare, le văd cum se furişează dincolo de zidul care umbreşte întreaga grădină, printre moschee şi spaţiul rezervat gunoiului. Teribila maşină de gunoi. Un mastodont pe care, multă vreme, mi l-am imaginat ca pe un dinozaur de metal, un uriaş îngrozitor care nu face decât să sfărâme şi să îndoaie toată tabla pe care o găseşte între blocuri. Un monstru teribil pe care l-am şi zărit în una dintre plimbările sale, cu un lanţ de fier de câteva sute de kilograme, lovindu-se aprig, ca un tunet nemilos, de cuva lacomă şi mirositoare. Şi câte dimineţi n-au fost tulburate astfel.
Acum practic un obicei nou, o meditaţie necesară ca un pahar de apă pe care uiţi întotdeauna să-l bei. Câteva pagini scrise de mână, dimineaţa. Mă gândesc la Pessoa, mă gândesc la Proust. Cum visau, ce scriau, ce gândeau, ce probleme mai mici sau mai mari aveau. Cum simţeau răcoarea unei dimineţi, cum priveau vântul care mişca frunzele copacilor. Să-i fi zărit de la distanţă, să-i fi văzut lucrând. Şi fac acest exerciţiu care mă desparte pe mine de mine, mă înjumătăţeşte în cel mai bun mod cu putinţă. Căci restul zilei se desfăşoară normal odată ce ai lăsat între pagini ceea ce în alte vremuri te-ar fi ţinut treaz mai multe ore din noapte.
Cutremurător e gândul că s-ar putea să nu mai fim niciodată la fel. Niciodată ca noi aşa cum ne-am cunoscut înainte de pandemie. Niciodată fireşti în gesturi, în îndrăzneală, în zâmbete. În dorinţa noastră de a ne vedea, de a ne regăsi. În a cere o cafea simplă, fără zahăr. În a ne aşeza la o masă, sub umbra copacilor, fără teamă că ni s-ar putea întâmpla ceva rău dacă stăm până târziu în noapte. În a bea un pahar de vin după un altul, rece, aşa cum va începe să ne rămână din ce în ce mai mult numai în amintire. Să fii tu şi, de fapt, să te prefaci că eşti tu. Să gândeşti nu doar înainte de a spune ceva, ci şi înainte de a te mişca. Să te gândeşti de două ori înainte de a ieşi din casă. Să te gândeşti de două ori înainte de a-ţi planifica viitorul.
Gesturile noastre nu au prea mare însemnătate. Nu aşa cum le vedem azi, grăbiţi, prin dicţionarele vieţilor noastre, traduse cu repeziciune şi cu neatenţie. Cu gesturile noastre mărunte nu vom putea salva lumea, nu dacă nu reuşim să ne sincronizăm ceea ce ne dorim de la viaţă. Nu putem aplauda părţi diferite ale aceluiaşi spectacol. Nu putem admira doar unele sculpturi şi detesta artistul. Ne imaginăm la marginea unei existenţe în care nu ne poate atinge nimic, în care durerea e numai o închipuire a noastră, ceva despre care am citit cândva, ca prin vis, ceva ce nu are definiţie clară şi nici sens. Ce glumă slabă poate fi universul câteodată. Interesant este că ne dorim, de fiecare dată, să o luăm de la capăt, să ne luăm în serios rolul de semizei, de salvatori a ceea ce nu credem că poate fi salvat. Dar încercăm cu o disperare a vieţii şi a morţii în egală măsură.
Cei care ne conduc prin lumină sunt aceiaşi cu cei care ne trag spre întuneric. Nu poţi iubi fără să simţi frica pe care ţi-o dau înălţimile, frica iraţională pe care un parapet fără balustradă ţi-o împlântă iraţional în creştet. Căderea pare iminentă, dar îţi recapeţi echilibrul în ultimul moment, îţi revii în mai puţin de o secundă, eşti din nou stăpân pe propriile picioare, dar mai ales pe propriile gânduri şi te îndepărtezi de margine şi de vertij. Dar a fost cât pe ce.
Ceea ce ne oboseşte e ceea ce ne defineşte mai mult decât ne-am imaginat vreodată. Acele momente care cer de la noi totul, acele scurte clipe de entuziasm care ne secătuiesc sunt acele fragmente de viaţă care ne compun şi ne descompun deopotrivă. E dansul pe care-l facem cu noi înşine pentru că ni-l datorăm dacă vrem să supravieţuim. Şi vrem să supravieţuim. În ciuda paşilor greşiţi, dansăm în oglindă, cu lumina aprinsă în camera din spatele nostru. Nu ne vede nimeni, dansăm nestingheriţi, liberi, cu o muzică numai a noastră. Dansul ăsta care ne eliberează, ne transformă, ne întinereşte. Dansul neînţeles de alţii, dar esenţial, vital pentru noi.
Nu mă voi repeta. Nu suntem niciodată cei care ne trezim dimineaţa, dar reuşim să facem unele greşeli pe care alţii nu le pot ierta de mai multe ori. Aşa că nu mă voi repeta, chiar dacă voi reuşi să mai fac acelaşi număr de greşeli de mult mai multe ori. Dar eu voi fi, de fiecare dată, alta, strângând la piept un Pessoa pe care nu l-a cunoscut nimeni.