Pasăre şi avion cu motor...

... care se pregăteşte să decoleze prin învârtirea elicei din coadă, va zbura negreşit deasupra plajei, va plana călare pe curenţii de vânt şi de acolo se va uita la gâsca sau raţa care trage să moară în nisip. Stă cu ciocul sub aripă şi nu zice nimic, nu măcăne şi nici nu găgăie, prin urmare nu ne putem dea seama cu exactitate de ce neam e, facem doar presupuneri, şi cum nu-i curge sânge prin pene nu ştim ce are (cel puţin eu n-am habar). Păsări din neamul pescăruşilor sunt doar puţine pe mare. Mulţi pescăruşi mari de tot am văzut în oraş, printre case şi blocuri, zburând razant deasupra oamenilor, deasupra tarabelor cu mărţişoare, oprindu-se oleacă lângă balcoane, uitându-se pe furiş la dânsele sperând să le găsească deschise şi pline cu bunătăţuri de băgat prin cioc în stomac. Încerc să-mi imaginez cum e să te trezeşti într-o dimineaţă cu un păsăroi din ăsta în dormitor, cocoţat pe bibliotecă, halind peştii din acvariu, uitându-se plin de interes la motanul zburlit de pe şifonier. Un marinar istorisea poveşti de groază despre pescăruşi sângeroşi ce scot ochii naufragiaţilor sleiţi de puteri, ba chiar cică un amărât a plutit şase zile pe o scândură în Mediterana, aproape de ţărmul spaniol, fără să vadă nimic în jur, doar negrul cu pete roşii din capul lui. Pescăruşii îi luaseră ochii şi i-au mâncat ca pe nişte peşti, l-ar fi ciugulit de tot dacă nu s-ar fi ferit cu braţele. Oricum, presupun că ar zbura singur afară dacă îţi tragi plapuma peste cap şi stai liniştit, fără să te mişti, fără să respiri prea zgomotos.

Cât am stat acolo, pe plajă, au trecut mai mulţi pe lângă pasărea bolnavă de neam necunoscut, unii nu s-au uitat la ea, alţii da, s-au oprit şi-au discutat serios despre ce ar putea să aibă şi despre ce ar trebui să mănânce la prânz, la restaurantul de pe faleză. Fata în pantaloni scurţi a îngheţat de frig cât s-a uitat la pasăre şi la avion, i s-au învineţit picioarele, eu am rugat-o să se înalţe un pic pe vârfuri şi să ridice mâna, să apuce pescăruşul de coadă, dar n-a vrut.

Unul a împins raţa sau gâsca bolnavă uşor cu piciorul (un tip în geacă albastră ce ţinea de mână o fată cu părul pieptănat cu cărare pe dreapta), un bărbat în vârstă - cu moacă de bătrân libidinos ce se uită din tufe la fetele tinere - a luat-o de-o aripă, i-a ridicat-o, s-a uitat cu ochi de peşte la subţioară, apoi a lăsat-o să cadă pe nisip şi a plecat. Ceva mai sus, pe faleza plină de murdării, stau la coadă nişte lunatici cu aparate de zbor în spinare, cu aripi lunguieţe din pânză topită, antene ca de albină, unul are o elice lipită de frunte, altul un motor în spinare şi scânduri uşoare din placaj pe braţe. Cel mai mic stă agăţat de un balon mare, mare, dar parcă nu chiar rotund, uneori îl ia vântul pe sus şi el scremând se trage în jos, pe iarba uscată, să nu treacă de rândul de la coadă, nu ştiu de ce are faţa mototolită de parcă tocmai s-a trezit din somn şi i-au rămas pe obraji şi pe frunte urme de la pernă. Tot acum, jos în port, e o fată cu mănuşi de lână şi două baloane albastre, dar ea nu vrea să zboare.
Al patrulea bărbat din faţă îi întrece pe toţi în înălţime cu un cap sau două, e slăbănog, ciolănos în mâini şi picioare, probabil pentru că e bibliotecar şi-a legat de spinare, cu un fel de ham din elastice de sutiene, două aripi imense din pene mâncate de molii, aripi ca din „Revolta Îngerilor” de Anatole France, cele păstrate în dulapul din bucătărie. Doar că în carte nu era nimic despre sutiene, pe ăstea le-a găsit el pe unde a putut, le-a împrumutat de pe sârmele cu rufe puse la uscat, din magazinele pentru dame şi din sertarele maică-sii. Din ele tot ies fulgi mirosind a naftalină, plutesc peste tot, zboară şi tot zboară, zboară, zboară, se prind în păr şi pe paltoane, rămân lipiţi de buze, cel cu balonul scuipă un fulg îngălbenit şi tropăie de nerăbdare. Muierea rotundă din mijloc are tot părul peste faţă, i se văd doar mâinile şi urechile roşii de frig, în mod stupid ea a venit să zboare cu două aripi viu colorate, din mătase, pestriţe de tot, cu flori babane, bănuiesc că le-a făcut din două fuste mai vechi, de pe vremea când se ducea la cenaclul Flacăra să cânte la chitară melodii lălăite.

Cel mai mult îmi place de tipul abulic ce stă parcă într-o rână, un pic mai la o parte de coadă, şi totuşi nu separat, cu ei şi fără ei. A venit să zboare cu două batiste de hârtie mentolată, din acelea care se găsesc în pachet, la chioşcurile de ziare. E sincer. Să fiu sigură că e de-adevă m-am dus la el şi l-am pipăit, l-am împuns cu degetul în braţul drept, şi da, e de-adevă.


Acum sunt undeva mai la dreapta, cu trepiedul fixat pe-o stâncă plină de găinaţ de pescăruş, într-un echilibru fragil de dansator pe sârmă. După ce s-a dat startul i-am pozat pe fiecare. Cam trei-patru cadre de zburător, în timp ce se pregăteau şi cum şi-au dat drumul de pe faleză. În zbor nu i-am prins decât un pic, apoi au dispărut din raza mea vizuală. Dacă jos ar fi fost marea, probabil că i-aş fi văzut şi puţin mai încolo, luaţi de valuri, dar apa e cam la 20 de metri distanţă şi jos sunt doar pietre, hârtii, nisip, pene şi corpuri.