Femeia care n-a mai vrut să iasă de sub plapumă

Într-o muzică delicioasă s-a dat jos din pat şi-a început să meargă ţopăind spre fotoliu, strivind accidental două furnici negre şi una maro, alungînd vrăbiile de pe pervaz nefericind astfel motanul ce le pândea din pom şi pe fetiţa vecinului ce se zgâia la dânsul după perdea. Partea bună e că nu s-au produs catastrofe cosmice, nu s-a schimbat traiectoria planetei Jupiter, n-au căzut guverne şi nu s-au declanşat războaie în Orientul Mijlociu pentru că s-a dat jos din pat. La drept vorbind şi dacă ar fi rămas acolo, sub plapuma cu ursoni mov ce plutesc atârnaţi de baloane, nu s-ar fi schimbat nimic fundamental în istoria omenirii. După trei săptămâni probabil că ar fi duhnit a ceva greu, insuportabil de tras în plămâni, a trup ce-a hotărît să nu mai trăiască şi prin urmare nu s-a mai hrănit, nu s-a mai adăpat, nu s-a mai spălat, nu s-a lăsat privit, mângâiat. După trei săptămâni şi două zile vecinii vor trece prin faţa uşii ţinându-se de nas şi dându-şi coate, vrăbiile nu vor mai poposi deloc pe pervaz în schimb se vor strânge sub fereastră mulţi şobolani, râme, viermi, gândaci, vor sta toţi politicos la coadă, aşteptând să li se deschidă, să intre în cameră şi să se strecoare sub plapumă.

Acum au început problemele. Cine să plătească chiria, întreţinerea, impozitul pe venit, deratizarea şi înmormîntarea, căci oricât vor pune vecinii mână de la mână de la mână tot vor mai rămâne datorii la stat, la popă şi gropari. Se vorbeşte de bine despre moartă, ca despre toţi morţii, doar în treacăt câte o femeie cumsecade şuşoteşte la urechi că ar fi fost mai bine dacă defuncta şi-ar fi plătit datoriile către stat la timp – păcat, păcat că nu şi-a lăsat bani de-o parte pentru înmormîntare, da, sărmana avea doar 33 de ani, dar uite cum te ia Domnul, trebuie să fi tot timpul pregătit, măcar bani de sicriu şi de prosoape – şeful de scară a căutat peste tot încălţări potrivite şi n-a găsit. Cineva a adus de la altcineva o pereche de pantofi din carton vopsit în negru, primiţi din America de la ruda unui mort care a înviat în frigiderul de la morgă, dar cineva diferit de primul cineva şi de altcineva a fugit cu ei înainte ca aceştia să fie băgaţi în picioarele defunctei. Prin urmare vecinii s-au îngrozit la priveghi observând bocancii de zi cu zi iţindu-se de sub rochia din coşciug, e adevărat, au fost daţi cu cremă de vecina cumsecade, lucesc tare cum n-o făcuseră nici în magazin. Responsabilul cu citirea ceasurilor de apă n-are nimic cu bocancii moartei, el trebe doar să treacă în catastif cifrele de sub chiuveta din baie şi cea din bucătărie, unde miroase a sarmale de post făcute de-o rudă din a treia spiţă, şi-a vin acru cumpărat la pet de doi litri din piaţă.

Din toată întîmplarea cu neieşirea de sub plapumă profită cel mai mult fata vecinului, e adevărat, a fost scăpată în cap la vârsta de un an, dar de atunci n-a mai avut nimic decât un picior rupt şi-un nasture înţepenit în esofag la trei ani. Acum are şapte. Zgâriată pe frunte de scoarţă de copac, mânjită pe gură cu cacao, încearcă să convingă motanul să deschidă botul, el nu vrea, Ioana zice –cască botul nu fi prost- el nu vrea şi nu vrea- Deschideeee botulllll – mîrptiumîrptiuptiumîrrrrr- CASCĂ BOTUL – motanul nu se lasă convins – Ia colivă, papă- el nu vrea şi nu vrea, se împinge cu labele...

Duios a înghesuit mâţul într-un colţ, la zid, i-a legat labele cu un prosop alb pe care l-a găsit atârnat de oglinda unei Dacii papuc pe care scrie „Vrei nu vrei, tot la noi ajungi". Tacticos îi îndeasă pe bot colivă cu rom şi nucă, mai mult rom decât nucă. Prevăzător motanul a scuipat cam două-trei înghiţituri, dar restul i-a intrat în stomac, iar după o juma de oră nu mai era nimic în castron. Cum coliva nu mai încăpuse în stomacul mic (ocupat oricum şi cu un sfert de şoarece gri), a dat pe afară pe unde a găsit, pe urechi, nas, bot, fund, o imagine de-a dreptul greţoasă, aşa i-a spus Ioana. Ea a încercat să-l şteargă cu prosopul dar apoi s-a plictisit şi-a plecat să se plimbe, atât s-a plimbat încât i-a venit cheful să deseneze, da, chiar a desenat pe zidurile şcolii pisici pătrate, câini lunguieţi, un şotron strâmb doar dacă te uiţi la el stând drept, altfel nu e deloc înclinat spre dreapta. Mâine va merge şi ea la cimitir, tot aşa, în plimbare. De pe mormântul femeii care n-a mai vrut să iasă de sub plapumă va culege câteva garoafe şi-un crin. Ioanei îi place liliacul dar până mâine n-are cum să crească unul peste pământul proaspăt presărat, aşa că se va mulţumi cu garoafele. Îşi va face din ele o coroniţă.