Proiectul: Cum a ajuns leul pe Lună

Probabil realizaţi şi voi că în realitate leul nostru n-a vrut niciodată să părăsească deşertul, să-şi desprindă cele patru labe de nisip, să zboare aiurea în cosmos, printre stele şi nave ruginite lăsate de sovietici în urmă, aşa cum au insinuat anumiţi oameni de ştiinţă pe posturile de televiziune. Nu! Să nu-i credeţi. De ce nu au zis nimic de faptul că leii sunt alergici la praful de stele când toată lumea ştie? Cu ochii mei am văzut unul cum strănuta din două în două minute, avea pete roşii pe corp şi coada jumulită, îngrijitorul de la ZOO a recunoscut că l-au primit de curând de la NASA dar că e secret şi să nu mai zic la nimeni, lui îi era milă de bietul animal, de asta îi dădea mai multe pungi cu carne de vacă expirată de la Metro. Un biolog marin australian a declarat pe posturile de televiziune că leii sunt perfect adaptaţi la zborul interstelar, că vezi doamne le străluceşte coama cu adevarat doar pe Calea Lactee. Şi de unde mă rog ştie asta un australian care toata ziua se ţine de coada delfinilor? Oare de când leii zburdă pe fundul oceanului printre caracatiţe gelatinoase şi rechini cu botul turtit?

Povestea o ştiţi din presă. Americanii, englezii şi germanii au demarat în urmă cu câţiva ani un proiect prin care ar fi trebuit să se dea o replică usturătoare ruşilor care pe 3 noiembrie 1957 au trimis-o pe căţeluşa Laika în spaţiu. Una peste bot, cum s-ar traduce în limba dobitoacelor. Proiectul a rămas îngropat mai bine de 33 de ani, dar un hârţogar care tocmai se pregătea să iasă la pensie a descoperit dosarul pe fundul unui sertar. L-a mâncat undeva să vorbească despre proiectul: Cum să trimitem un elefant pe Lună. Până la urmă oficialii de la NASA n-au vrut să rişte. Are relevanţă faptul că John Smith, unul dintre bossi, cu două veri în urmă în timpul unei vacanţe petrecute în Maroc, a fost călcat pe piciorul stâng de un alt picior (drept). N-ar fi fost mare lucru dacă piciorul (drept) ar fi aparţinut soţiei (chiar dacă aceasta e alcătuită din 103 kg de carne, grăsime, oase, păr, apă)...Aparţinea unui elefant. Unul mare. Mare de tot. Atât de mare şi totuşi nu l-a mai văzut din cauza stelelor verzi ce i s-au îngrămadit în faţă. De atunci dl. Smith a rămas traumatizat, noapte de noapte visează elefanţi mov cu fustiţe diafane, îi vede în somn cum dansează graţios în piscină, pe masa din bucătarie, vede cum se scurge laptele pe podea. O elefantă zboară prin dormitor, aproape de tavan, aproape de pat, aproape de burta lui...Şedinţele la psiholog nu l-au ajutat. Singurul efect pozitiv: acum îi vede fără fuste. Poate că de asta Smith a vrut să se schimbe subiectul principal al proiectului.

Şi cercetătorii italieni au votat contra pachidermului şi contra maimuţelor, deşi nimeni n-a zis nimic de dânsele. Din nou trebuie să fac o precizare, pe care unii o vor considera în mod neîntemeiat răutacioasă. Eugenio Parise de la Universitatea din Bologna e mic la trup, are fruntea bombată, mâinile lungi şi un chip să zicem un pic turtit spre dreapta şi spre stânga, cu tufe de păr în urechi şi incisivii ieşiţi de sub buze. Amanta dânsului, o domnişoară cu 20 de ani mai tânără, a făcut ceva apropouri despre asemănarea dânsului cu o gorilă, pentru că nu i-a luat o maşină decapotabilă care să se asorteze la poşetă, apoi s-a corectat după ce a primit o palmă spunându-i: Cimpanzeu labagiu ce eşti. Într-un târziu, după ce a cumpărat un inel frumos, zece duzini de ciorapi, bikini, crème de zi, crème de noapte, crème de bronzat (fireşte, cu cartea de credit a dânsului), i-a şoptit printre tufele de păr din ureche că e viril ca un leu sălbatic. Cel puţin aşa a înţeles dânsul. De atunci Eugenio Parise a prins o mare simpatie pentru aceste feline, tocmai de asta nu pricep de ce vrea să le trimită la dracu în aer, când ştie prea bine că leii se simt bine pe pământ.

În luna decembrie o ştire de la BBC a dezvăluit implicare unor foşti ofiţeri KGB în sabotarea proiectului. Aceştia au strecurat mişeleşte ciocolată elveţiană în hălcile de carne destinate leului crescut într-un laborator secret din Arizona. O minte bolnavă i-a aruncat în cuşcă şi ciocolată din lapte de cămilă născută în Arabia Saudită şi hrănită cu trestie de zahăr din Cuba. Înnebunit de durere, bietul leu se bălăngănea prin cuşcă ţinându-se cu labele de fălci, înghesuindu-l pe veterinar într-un colţ. Seringa cu somnifer nimerise fundul unei asistente. Leul 00770077 -poreclit Bubu - suferă şi de diabet. Stomatologul îl va pune la un regim drastic. Fără ciocolată!

Tratatul de la Geneva interzice clar răpirea neautorizată a leilor de deşert. Nu le-a păsat. Într-o dimineaţă de ianuarie leul nostru zăcea la umbră sub un baobab, înconjurat de doamnele sale, când un elicopter le-a stricat linişea făcând gălăgie cu elicea. Oamenii de la NASA l-au băgat într-o plasă de pescuit bibani, l-au atârnat de un cârlig, apoi gata, elicopterul a dispărut în zare cu dânsul cu tot, pe un fundal învăpăiat de răsărit. Ar fi fost de-a dreptul romantic, mai ales că leoaicele plângeau şuvoaie în urmă udând baobabul, palmierii, furnicile. Răgetele lor au ajuns până sub un alt baobab unde se afla un alt leu, unul amărât (coada strâmbă de la muşcătura unei zebre, cu urme de gheare pe nas) dar nu chiar atât de bătrân încăt să nu-şi mişte fundul până la dânsele. Ar fi fost o scenă sfâşietoare de-a dreptul, dacă răpitorii de la NASA nu s-ar fi îmbătat în elicopter apucându-se să cânte porcării marinăreşti.

Leul 0330033, poreclit Caisă.
Cât timp l-au antrenat în laboratoarele secrete din Arizona, cercetătorii americani s-au documentat serios, citind literatură de specialitate („De la Pământ la Lună", de reputatul Jules Verne şi „Călare pe cometă", de remarcabila Alina Andrei). Au cerut părerea colegilor din Europa. La întrebarea: Cum ar putea să ajungă un leu pe Lună, au fost câteva răspunsuri interesante:
- Prin proiecţie ortografică în planul incident Satelitului Apollo (Kevin Martin, Universitatea Cambridge, Marea Britanie)
- Cu praştia sau cu catapulta (Arnaud Warnier, Universitatea Sorbona, Franţa)
- Doar pe un elefant ce e călare pe o furnică. (Christoph Winterberg, Universitatea din Berlin, Germania)
Poate că mulţi dintre dumneavoastră consideră că toate teoriile celor deranjaţi la scufiţă ar trebui băgate în seamă. Eu nu sunt de aceeaşi părere. Tot prof. Kevin Martin a avut o idee „strălucită" pentru debarcarea lui Caisă pe Lună.
- Well, well....(fonfănituri pe nas). Facem o hologramă cu o leoaică în călduri, pulverizăm la momentul potrivit feromoni. Mr. Caisă nu va rezista tentaţiei, va coborî în galop din rachetă.

Zborul de test a fost o catastrofă. A durat trei ore până când l-au convins să se urce în navă. Nu o să vă vină să credeţi dar în cele din urmă l-au momit cu holograma unei leoaice, proiectată pe scaunul din dreapta. Nu sunt multe de spus. De emoţie, după ce s-a desprins racheta de pe sol, a făcut pe el. Imediat după ce a ieşit din atmosfera terestră, i s-a făcut foame. Din păcate un deştept a greşit pachetele cu hrană. În loc de pulpe de zebră la rotisor, piepturi de antilopă în sânge, cefe de bivoli la tavă, Caisă a găsit doar muguri de bambus, canabis, frunze de ceai verde, pătrunjel, morcovi. De nervi, Caisă vedea stele verzi pe hublou. Neam de neamul lui n-a mai fost în cosmos, însă el se gândea tot la pulpele apetisante de zebră. Racheta era să se lovească de Sputnik 2, dar robotul automat a pus frână. Caisă a aterizat în siguranţă în Oceanul Indian, cu şira spinării lipită de stomac, inima în gât, ochii cruciş, cu verde în obraji. Cercetătorii au fost uimiţi de pulberea nemaivăzută din coama sa.

Pe 1 martie s-a desprins definitiv de Pământ. Labele lui nu vor mai atinge niciodată nisipul din Sahara, asfaltul din curtea laboratorului, gresia din camera de testări psihologice, colţii lui nu vor mai sfâşia niciodată dosul paznicului Billy, burta lui nu va mai atinge spinări fine de leoaice...Ca să nu se plictisească în negrul imens în care a fost aruncat, Caisă a vizionat o vreme un film comic cu obiecte. Apoi a urlat la eclipse, a râgâit, a halit zece urechi de girafă, s-a învârtit în jurul cozii, a dormit, a visat că e în nisip cu burta la umbră, s-a trezit, s-a mai uitat la Pământ prin hublou, a adormit din nou, a visat că e în nisipul galbern, s-a trezit, a mâncat fără poftă un copan de zebră, s-a învârtit în jurul cozii, a urlat la o stea albastră care i-a făcut cu ochiul. Uita că trebuie să stea cu ghearele înfipte în podea, aşa că nu e de mirare că dormea lipit de tavan.

Pe Lună a coborât doar pentru că a zărit o leoaică cu cască de cosmonaut. Sărea în faţa lui, plutea, se învârtea. A coborât după dânsa, că-i era dor. Acolo a rămas, cu ea.
Mi se pare insuportabil de trist să trimiţi un animal în cosmos ca să moară.
- Mie mi se pare trist să trimiţi fete pe Pământ, mi-a răspuns un prieten. De ce? Pentru că atunci când apar se duce toată zapada.

P.S.

Acest text ar fi trebuit să ajungă pe 20 martie în Austria, dar n-a mai ajuns din cauza relei credinţe a traducătoarei care a preferat să muncească şi apoi să plece la bere decât să se ocupe de bietul leu. Fiind avertizată că va fi pârâtă, m-a mituit cu o ţigară ca să spun că dânsa a fost „hipnotizată de un cetăţean din Israel şi că mafia luxemburgheză nu vrea ca leul să ajungă pe Lună".