Ocolind bucătarul de ipsos din faţa restaurantului minunat mirositor a cărnuri moarte gătite în cuptorul cu microunde şi în tigăi sfârâitoare unse cu ulei încins de floarea soarelui, a stat o clipă sau două sau trei sau patru (nu le-am numărat), uitându-se la imaginea lui proprie reflectată pe uşa de sticlă. Probabil că mulţi dintre voi aţi stat să vă admiraţi chipul în oglinda unei vitrine oarecare sau într-o uşă de magazin, dacă nu, e bine s-o faceţi. Căutaţi repede o vitrină şi uitaţi-vă cu atenţie în ea, ca după o vreme să realizaţi că n-aveţi ce căuta acolo, că e stupid să te holbezi la cel de pe sticlă care seamănă oarecum cu voi, doar pentru că un străin dintr-o carte s-a uitat o clipă, două, trei sau patru la uşa unui restaurant. Fatalmente după zece secunde de holbat în vitrină se vor găsi şi alţii să se uite, unii la manechinele de plastic, alţii la hainele de pe ele, şi nu puţini la chipurile lipite pe sticlă.
Înainte să ajungă în faţa uşii a traversat şoseaua, maşina s-a proţăpit scrâşnind pe asfalt mai să-l atingă cu botul, sunete de neînţeles au ieşit cu forţa prin parbrizul din dreptul volanului dar şi de sub cauciucuri, asta e, ce să-i faci, se mai întâmplă să te opreşti buimac în drum întrebându-te debusolat oare cât să fie ceasul. E firesc, doar nu toată lumea poartă ceas la mână iar dacă soarele e ascuns în nori nu poţi să-ţi dai seama de e dimineaţă, amiază sau seară. Doar dacă ar fi noapte şi te-ai opri în mijlocul şoselei ai realiza că da, e noapte, pentru că uitându-te în sus ai vedea cerul negru pătat cu stele, poate chiar de lună, iar bezna din jurul trupului spartă de becuri şi reflectoarele maşinilor îţi va garanta că nu te înşeli. De jenă să nu deranjeze un străin nu l-a întrebat pe şofer cât e ceasul, şi-a zis singur că e în jur de 13.00, 14.00, pentru că i-au ghiorăit maţele. S-a dus în faţa restaurantului, s-a oglindit în uşă, apoi a intrat oprindu-se la o masă cu pete de lumină pe ea. Îi plac petele de lumină. Şi umbrele lăbărţate. Chelnerii surzi nu l-au băgat în seamă la început, oricum mai mult se târau printre mese, visători ca într-o poezie de Eminescu, una cu tei sau cu plopi fără soţ. Unii împătureau feţele verzi de masă, şerveţele de şters buzele şi bărbiile (îi sunt pe plac aceste petice de pânză aspră care fac să dispară urmele de sosuri, ciorbe de peşte de apă, siropurile de baclavale). Puştiul barmanului stă la masa din colţ şi-şi face temele de vacanţă, scrie mai multe rezumate, nu-l deranjează foarte tare pentru că acestea sunt scurte, nu e ca şi cum ai povesti toată cartea şi de obicei profesoarele nu citesc decât începuturile.
Datorită faptului că domnitorul Ştefan cel Mare îi chinuia pe turci tăindu-le nasul, urechile, capetele, picioarele etc, el le-a devenit antipatic acestora, apoi a trebuit să fugă pe cal până la mama lui, la cetate, dar aceasta n-a vrut să-i deschidă uşa ca o mumă rea ce a fost. Punct. Lasă pixul cu mină albastră şi bea o gură de Coca Cola. Pentru că taică-său i-a adus o supă cu găluşte, a scris mai departe despre soţul soţiei care avea un pittbull deştept, soţ care după ce a fost ucis cu baltagul în piept a simţit mirosul de pătrunjel şi mărar de pe câmpul patriei, la Mărăşeşti, după cum a grăit Sadoveanu în romanul său de căpătâi. Cu scârbă a lăsat pătrunjelul şi morcovul pe marginea farfuriei, dorindu-şi în schimb un hamburger.
Domnul nostru care se oglindise în geam, pe nume Sebastian, tânjeşte la pătrunjelul din supa cu găluşte, femeia de la masa învecinată, care tocmai terminase felul doi, cam poftea o cafea, însoţitorul ei, un tânăr care cu o zi în urmă îşi pierduse ochelarii de soare, se gândea că un singur avantaj există în circumstanţele acestea de partea cafelei, faptul că poţi pune coniac în ea şi în supă nu. Cafeaua nu e bună oricum (crede el, nu şi eu) dar e mai bine să fie rece, aşa-i poţi găsi o scuză. Că e rece. Amară, şi are uneori un gust nisipos.
- Fără îndoială că e amară, doar dacă nu e dulce – gândeşte femeia în capul ei, ronţăind un cub de zahăr metaforic.
- Nu, aia dulce emană artificialul din ea, îşi pierde naturaleţea, rosteşte însoţitorul. Vezi, cafeaua e aşa de rea că sunt necesare o mulţime de alte artificii ca să-i dai un gust acceptabil.
- De ce să nu existe şi supă cu coniac, l-a întrebat ea, că doar francezii o gătesc cu vin.
- Chiar aşa şi la urma urmei de ce coniacul nu se bea cu pătrunjel? Hmm... Explicaţia este oarecum simplă şi la îndemâna oricui, pentru că în sticla de coniac nu încap găluştile, a perorat Sebastian, deşi nu l-a întrebat nimeni.
Doamna care poftea cafea îi răspunde în gând:
- Nici ălea lunguieţe, alea subţiri de tot?
- Ălea nu sunt găluşti, sunt tăieţei (domnul nostru Sebastian, rostind tacticos, picior peste picior, urmărindu-l pe puşti cum îşi soarbe zgomotos supa).
A suferit când şeful de sală a strivit cu tava musca rebelă ce se aşezase ilegal pe chelia unui cetăţean ce mânca picioare de porc în aspic.
- Scuze, scuze pentru deranj, poftă bună în continuare!
- Nici un deranj, vă înţeleg, muştele ăstea au început să-şi facă de cap, a molfăit vorbele în timp ce fostul trup de zburătoare se mai zbătea pe creştetul său.
Prin genele lăsate, Sebastian, personajul nostru literar de factură pozitivă, cu caracter viguros creionat cu pixul, admiră bogăţia de frunze de salată, conopidele babane, creţele verze, castraveţii tăiaţi bucăţele, jumătatea de roşie proaspăt spălată cu stropitoarea, pătrunjelul cules de pe fostul câmp de luptă, măslinele dolofane, piperul, sarea, uleiul de măsline, întreaga bogăţie din castron. Unde mai pui că a zărit şi câteva gărgăriţe, una, două, trei, patru, nouă, el ştie câte, că doar sunt în faţa dânsului pe frunzele verzi de salată (că doar n'ar putea să fie albastre sau roz). Tainic s-a întors cu spatele la ceilalţi clienţi ai restaurantului, păzind castronul de ochi indiscreţi, mai ales de chelner se fereşte să nu-i lovească gărgăriţele cu tava. Ah... hhh. Oftături de încântare extremă ies din pieptul lui Sebastian, ba chiar e înconjurat de o aură superbă de fericire, străluceşte ca Steaua Polară, aerul din jurul său e mai cald cu două grade decât cel din restul încăperii. Ca un gurmand adevărat a savurat fiecare îmbucătură de conopidă, fiecare gărgăriţă, cranţ, cranţ le rumega, pleoşc, mia, mea, plesc, plesc, cu limba îşi ştergea buzele.
Dacă cei din jur ar fi ascultat vreodată o uvertură în fa minor, dacă ar fi savurat un concert de violoncel, ar fi realizat că pleoscăiturile lui Sebastian sunt ca o muzică divină, s-ar fi ridicat în picioare şi-ar fi aplaudat înflăcărat. Dar n-au auzit. Un snop de raze îi cad razant pe scăfârlie, îi gâdilă indecent urechile în timp ce burta i se umple încetul cu încetul cu gărgăriţe molfăite, savurate în cerul gurii, dânsele se simt bine în Sebastian, mai ales că au găsit şi frunze de salată, ridichi, măsline, e adevărat cam păstoase, dar nu sunt deloc mofturoase.
Femeia îşi soarbe delicat cafeaua ascultând plictisită povestea ochelarilor de soare pierduţi în taxi, magazinul de telefoane sau mă rog, undeva aiurea, nu-i pasă, o doare fix în cot de ochelari, de fostul lor stăpân nici atât, simulând un sfert de sinceră compătimire a zis "O, da? ce păcat de ei, erau faini", ca în timp ce rostea aceste cuvinte să numere firmiturile de pâine de pe masă. Însoţitorul ei ar fi putut prea bine să tacă sau să se topească pe scaun ca o bucată de unt la soare, să lase pe lemn o băltoacă vagă de grăsime, ar fi fost tot una. Cu două ore în urmă ea vorbise la telefon cu un alt bărbat, unul care conta, şi ce folos, el o asculta cu un sfert de ureche în timp ce cumpăra de la farmacie tampoane igienice şi loţiune de bronzare pentru o alta.
Au ieşit din restaurant în acelaşi timp. Politicos, Sebastian a înclinat capul a salut, femeia a zâmbit din greşeală, ba nu, din reflex, gest care l-a făcut să acţioneze necugetat. Cu buzele i-a smuls pe rând câteva scame de pe palton, una, două, trei, patru sau nouă, le-a înghiţit cu poftă, poate pentru că paltonul doamnei era îmbâcsit cu fum de ţigări Camel light iar el nu mai pipase de trei luni. Fostul proprietar de ochelari de soare l-a pălmuit cu sete, înciudat, şi i-a spus că e un măgar.