casa de-a casa [16] - nomad.03.ponton

În 1995 toamna mă apropiam de 23 de ani şi de-o fîşie de nisip. Pentru o barcă cu motor veche lacul Razelm fusese mult prea agitat, sosirea o izbăvire. Pas pe-o podişcă, apoi pe malul umed şi, în final, pe pontoane, pentru a-mi lua în primire postul de grăniceri. Liniştea lacului, a plajei, a mării era stricată de larma a două corpuri plutitoare, în care erau îngrămădite efectivele a trei posturi: Gura Portiţei, Periteaşca şi Perişor. Mi s-a dat în primire o cuşetă stas, 2/2/2 m, pe care aveam să o ocup singur. Nu mai erau locuri disponibile pe pontonul cadrelor militare, fusesem distribuit în cel al soldaţilor, unde aveam un aer de înstrăinat. Eu îmi alesesem locul la repartiţie, eram singurul responsabil pentru trimiterea în acel capăt de lume. Dar ştiam că după o lună de izolare urmau două săptămîni de libertate, un mic concediu, ăsta fusese secretul ex-centricităţii.

Noul spaţiu, descurajant, erau cele două emisfere ale unui creier vast, lichid, albastru, despărţite de fîşia de nisip, unde eram ascunşi de lume, cu armament, efecte şi documente secrete. Echilibrul în care trebuia să ne menţinem slăbea puterile: chiolhanul pescăresc, nopţile scufundate în vodcă, delirul austerităţii dinaintea salariului şi jocurile de cărţi de după. Eu îi asistam spectator, încercînd să învăţ supravieţuirea într-un loc ales dar necunoscut. Marea Neagră părea un vecin perfect, doar că pe valuri se insinua ceva greu de numit. Retragerea în cuşetă era somn, oboseală, imaginaţie, lectură, aşteptare, uitare şi o grămadă de alte cuvinte cu care conlocuiam la limită. După primele zile începea decantarea. Totuşi, trăiam în lux. Cuşetele ocupate de soldaţi aveau patru locuri, vizuini din care erau dezlegate mirosurile şi prăpădul. Îi adunam în unele seri în cuşeta transmisionistului, la taclale, la îmblînzit singurătăţi. Era straniu să recomand lecturi, şi totuşi o făceam, în timp ce sala de mese de pe celălalt ponton se transforma în cazino după ora şapte seara. Păream un predicator dintr-un film vechi, care avea să sfîrşească într-un eşec, pentru că Americanu', un lipovean din Jurilovca, zeul cambuzei, avea un leac mai bun pentru zilele albastre. O chitară dresată demult în cîntările lui Vîsoţki, din care nu înţelegeam nimic. La revenirea în cuşeta mea, vizavi de camera de armament, pe stînga găseam patul, cu încă unul suspendat dar rabatabil, iar pe dreapta dulapul, o masă, un scaun şi pereţii melaminaţi, gri marmorat. În primele zile mi-am meşterit din scînduri abandonate nişte rafturi pentru cărţi, culorile tempera şi pensule. Pe peretele opus uşii era o ferestruică. În aberantul dicţionar moldo-român, o bizară casă a limbii, am găsit un cuvînt fabulos, "văzduşnic", care înseamnă ochi la fereastră, mobil. Privind înapoi, fără mînie, îmi place să străbat într-acolo, între ape, măcar pentru a-mi închipui că privesc prin acel văzduşnic, eu, "văzduhistul", aşteptînd cu sufletul la gură să apară vaporul deturnat de armata lui Dudaev care ne băgase în pază întărită. Eram un locotenent ratat, un ghimpe în coasta pontonului vecin. Din acea cuşcă de dresaj în sectă stoică am plecat după jumătate de an, luînd cu mine căpătîie pentru un roman căruia încă nu m-am hotărît să-i găsesc sfîrşit, dar pe care am pus un titlu-ferecătoare: VĂZDUH. Refugiu într-o fereastră.


***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.