[casa de-a casa] [18] - infraroşu.03.ciotul

Străbunicii locuiau într-o casă cu grădină şi scară în colimason, într-unul din cartierele bune ale Capitalei. El - inginer-şef în transporturi, ea - funcţionară căreia i-a fost rapid curmată cariera, pentru că străbunicul a retras-o de la serviciu fără ştiinţa ei; pe atunci se putea. Era tânără şi frumoasă, iar el, gelos. Pe străbunica mi-o amintesc doar din fotografii, iar pe străbunicul, din foarte scurta perioadă cât am locuit împreună; pe ambii, însă, mi-i amintesc din poveştile de familie cu care am copilărit. Beb şi Tache sunt un reper în neamul nostru - pentru că s-au iubit tumultuos, între ei şi pe ceilalţi; şi pentru că au iubit viaţa. Orice ceartă în familie, chiar şi astăzi, se stinge dacă aduci vorba de străbunici: cumva, nu ştiu cum, trei generaţii diferite, crescute în oraşe şi cartiere diferite, fraţi sau rude prin alianţă cad la pace atunci când sunt invocaţi străbunicii şi felul lor de trai. Sunt un fel de brand al familiei, care s-a strecurat în vieţile noastre, ale celor mai mici, prin istoriile care se activau te miri când, pornind de la tot felul de mărunţişuri intrate în cotidian - castronul vechi din metal, polonicul cu e-mailul sărit, farfuriile de porţelan, serviciul de tacâmuri argintate. Eu mai păstrez însă altceva, o amintire palpabilă, pe care mi-am crescut-o singură, de la o străbunică care m-a ştiut, dar pe care eu nu am cunoscut-o niciodată: un ciot de plantă.

Îmi amintesc foarte clar scara în colimason care unea subsolul, cele două apartamente ale vilei şi podul. La fiecare câteva trepte, în partea dinspre perete, străbunica aşezase ghivece mari cu plante, care parcă erau acolo dintotdeauna, se-ntindeau, curgeau pe pereţi şi pe scări; un fel de eternitate a casei. Pe majoritatea nu le-am văzut în alte părţi şi nu aş şti să le chem nici după denumirea ştiinţifică, nici după cea populară. Cu siguranţă, nimeni din familie nu mai ştie astăzi - sunt ele, plantele lui Beb: aia cu frunze lungueţe, aia puternică ce creşte mult şi repede, aia care are nevoie de apă din belşug, aia verde crud nisipoasă, aia firavă şi tot aşa. După moartea străbunicilor, plantele ne-au urmat în noua casă. La fiecare schimbare de sezon, după acelaşi ritual, sunt mutate şi curăţate de mama sau bunica: primăvara, sunt scoase pe balcon; iarna, îşi fac loc prin casă ori pe scara blocului. Suntem noi şi ele. Unele mai mor, altele se tot înmulţesc. Ani la rândul mi-au fost invizibile; până când m-am hotărât să le port după mine, la rândul meu.

Acum vreo patru ani, bunica mi-a oferit câţiva pui ai uneia dintre aceste plante - i le cerusem pentru un prieten amator. A calculat care este planta cu cele mai multe şanse de supravieţuire, a mers la ghiveci, a rupt câteva tulpini cu frunze şi mi le-a dat. Instant m-am hotărât să păstrez una şi pentru mine - nu pentru că aş fi avut răbdare cu viaţa din ghivece, ci pentru că mi-am spus că e inadmisibil să dau ceva din familia mea unui străin şi să nu păstrez şi pentru mine. A fost momentul când am asumat, conştient, să duc moştenirea casei mai departe.

O vreme, am uitat ciotul într-un borcan cu apă, lăsat să facă rădăcini. L-am ignorat cu desăvârşire, pentru că nu sunt o iubitoare de plante - sau, cel puţin, nu eram atunci. Totuşi instinctiv, aproape mecanic, luni la rândul am avut minimă grijă ca ciotul ăsta să primească apă şi să stea în pământ. În ultimul an, a început să îmi pese de el. L-am aşezat într-un ghiveci mai mare şi i-am găsit loc la geam deasupra dulapului din dormitor. Îi trag ca unui amant jaluzelele la fiecare răsărit, să se hrănească de la soare. Într-o dimineaţă, am găsit o bucată sănătoasă căzută pe parchet - planta se rupsese sub propria greutate. Am aranjat-o într-un borcan cu apă, i-am dat timp şi mai apoi i-am găsit rânduială într-un ghiveci, în sufragerie, unde tot creşte. Ciotul-mamă continuă să se-nalţe: îl aştept să se frângă iar, să lase să pice o nouă bucată pe podea, atunci când va decide că i-a venit vremea. De când trăiesc în pandemie, s-a-ntâmplat ca ciotul moştenit de la străbunica să fie cu mine în fiecare apel pe zoom, skype sau hangouts, pentru simplul motiv că e acolo, în traiectoria computerului. Nu mă pricep la plante, dar ştiu că, în felul ei, înţelege că îmi pasă de ea; iar eu voi înţelege când îmi va spune că are nevoie de spaţiu. Suntem eu şi ea, ca-n colimasonul copilăriei.

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.