05.06.2020
Şed şi cuget în curte. Ca omul stătut, am o oarecare nelinişte legată de Ziua eliberării noastre din 15 mai. Va fi chiar vineri, Vinerea Ioanei, dar cu mult mai important, a Sfintei Vineri - cea care în basme ajută eroii să ajungă cu bine la capătul călătoriei de iniţiere. Aşadar, încerc să visez la felul în care vor arăta cartierul şi implicit curţile din jur, conform cerinţelor sanitare viitoare.

Pentru că noi nu suntem italieni, francezi sau englezi, care proiectează "il futuro", "le futur" sau "the future", am brusc revelaţia că în română termenul futurologie este foarte clar compus din două cuvinte care trimit de la bust în jos. Şi nu o spun ca o glumiţă care să işte chicoteli cu mâna la gură, ci pentru că mi se pare simptomatic. Pentru mine, viitorul a însemnat întotdeauna mai sus, nu doar înainte. Şi acum, chiar am impresia că acele propuneri de science fiction care mă îngrozeau în tinereţe se transformă în profeţii. Cobor cu închipuirea spre forme de natură domesticită cât mai simple şi mai trase la xerox. Suprafeţe lise, de preferinţă din materiale indestructibile, care sunt îmbătrânite (patinate) din naştere, ca să îşi legitimeze urâţenia prin falsă vechime. Uşor de dezinfectat, "dust repellent" - termen care va face vogă în curând. Culori neutre, care nu suferă de decolorare şi pe care mici pete (chiar dacă de neimaginat) nu se vor distinge. Gris şobolan ar fi o propunere plauzibilă. Curţi cu pământ? Pfui! In-ter-zis! Pandemia ne-a învăţat că nu mai sunt acceptate nici măcar coroanele de flori la înmormântări, virusul tocmai acolo se ascunde. Lustru pe jos şi flori splendide, despre care ai putea să juri că sunt naturale. Poate se va ajunge la performanţa inventării unor gândăcei verzulii minusculi, identici cu cei care îmi distrug mie plantele, doar că vor fi imobili; naturali sută la sută. Iarba verde de mochetă nici măcar nu e ceva nou la mine în cartier, de ani de zile admir peluzele de plastic, care acoperă şi treptele intrării în casă, în curţile vilelor Doicescu (sau ce-a mai rămas din ele). Vom putea chiar să organizăm grătare cu prietenii în noile curţi, pentru că vom fi apăraţi, câte doi - câte trei, de ecrane transparente, ceea ce s-ar putea să ne lase gura liberă de mască. A, am uitat, vom fi îmbrăcaţi toţi aproape identic, lăsând cât mai puţină piele la vedere, în învelişuri izoterme, strânse knapp pe trupurile noastre perfecte (datorate regimului alimentar bazat pe hrană compactă, verificată şi aseptică). Protecţie externă şi internă, plictiseală maximă, relaxare generalizată.

Iată că brusc mă binedispun. Pandemia nu a trecut, înţelepciunea de după nu s-a transpus încă în comportamente legiferate, iar eu stau în curtea mea personală şi admir crenguţele, petalele şi frunzele căzute pe jos, în pulberea pământului. Prunul atacat de-adevăratelea de gândăcei verzulii a pierdut o creangă şi a rămas cam şui, nalbele năpădesc iarba în neorînduială, iar sub tufa mare de forsythia pământul e bătătorit ca în palmă de către numitul Bălă, câinele de curte care, ori de câte ori se întinde acolo la umbră, tropăie în cerc în jurul propriei cozi, de vreo nouă-zece ori cel puţin. În cercul lui magic nu pătrunde nici un virus.


text & foto: Ioana Popescu

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.

0 comentarii

Publicitate

Sus