[casa de-a casa] [30] - nomad.05.fantomatic

Vara lui 2001 a fost dementă. Să fii nevoit să te muţi de cîteva ori în cîteva luni trebuie să depăşească puterile multora. Norocul putea fi asocierea: să împarţi cheltuieli, să cauţi eficient, să te încurajezi reciproc. Bogdan era în aceeaşi oală cu mine, aşa că puteam înfrunta împreună dezastrul. Prin nu mai ştiu ce minune găsisem o garsonieră la etajul 6 într-un bloc care se învecina cu incinta bisericii Armenească. Să fi fost chiar cel în al cărui adăpost antiaerian se ascunsese Oscar Rohrlich alias Radu Cosaşu, despre care povestea în finalul "Armoniei cordului bătut de gînduri"? Aveam vecin un colţ de intersecţie, Carol I cu Armand Călinescu, unde fusese cîndva Baia Arcului, care la venirea noastră era un gol imens pentru fundaţia unei clădiri de birouri cu 24 de etaje. La vreo trei ani după ce a fost dat în folosinţă, Millennium Business Center avea să fie evacuat în urma unui incendiu controversat, pornit cică de la reclamele luminoase. Garsoniera noastră de la 6 însuma o cameră 3/3, un holişor 2/1, o baie 2/2 şi un balconaş, din care hăul şantierului se înfăţişa înspăimîntător. Proprietara avea o firmă de contabilitate în acelaşi bloc, la etajul 1, ne cerea 50$ pe lună. Nu era rău, părea un aranjament convenabil. Pentru că liftul era defect, pînă la 6, pe scări, vedeam în secţiune holuri părăsite de chiriaşi, speriaţi poate de gîndul că acea săpătură ar fi putut provoca o înclinare iremediabilă, fatală sau măcar pisană. Ne-am mutat, chiar nu aveam de ales. Mutatul devenise deja un ritual de vară.

Adusesem bagajele, dar zăceau în sacii încă legaţi. Ţoale şi cărţi, ce puteau avea nişte amatori de literatură? Primele zile am sosit tîrziu, fără nici un chef de a ne aranja camera. Din ce lăsaseră nişte foste studente, doar saltelele păreau a fi singurul element de stabilitate. Ar fi trebuit să zugrăvim, să aduc canapeaua pe care o lăsasem la altă gazdă temporară, să încropim ceva mobilier. Eram ca nişte animale nimerite într-o vizuină străină, după o goană nebună. Cum s-o facem a noastră? Să începem cu baia, da, ăsta părea să fie punctul de restart. Mă pricepeam la zugrăvit, cu o lună înainte ajutasem la renovarea unei garsoniere de la Hala Traian, aşa că în a treia sau a patra zi de la instalare m-am apucat de treabă. Curăţatul pereţilor cu şpaclul a fost o experienţă aproape estetică. Din lama de metal săreau aşchii şi coji din straturi vechi de zugrăveală. Praful în care transpiram îmi modifica percepţiile spaţiale, eram o copie a abatelui Faria încercînd să scape din închisoarea Château d'If. Părea că mă aflu într-o galerie greu de străbătut prin pulberea înecăcioasă. În cel mai bun caz aş fi putut extinde garsoniera, devenită brusc inima blocului părăsit. Din baie mă întorceam invocîndu-l pe Zenon: ca să ajung în cameră, tot înjumătăţind jumătăţile de distanţă, atingeam resemnarea, poate pentru că Château d'If rimează cu Sisif. Coboram din bloc pe scara melc strîmtă, aruncam o privire holurilor întunecate, parcă bîntuite, din care se mai ivea cîte o umbră înceată înfăşurată în cuvinte pierdute, iar jos mă aştepta, ca un metronom, o bătrînă iscoditoare, în faţa căreia de fiecare dată trebuia să joc aparenţa corporatistului, pentru ca după douăzeci de metri să mă dezleg de aerul conform. Cît ne-ar fi luat aranjatul garsonierei? Cine ştie... Locul ăla nu avea nici un viitor. Aerul fantomatic al blocului îmi dădea senzaţia că în mai puţin de două luni ne-am fi putut transforma fără dificultăţi într-o pereche de gîndaci fără vreo posibilitate de evadare. Dacă lucrurile stăteau aşa, noi, ficţionarii, puteam să luăm o hotărîre. Trebuia. Să mutăm personaje dintr-un loc în altul nu ne era greu deloc. Da, eram într-o poveste în care ne era tot mai greu să rămînem. Ne-am cărăbănit într-o noapte, ca nişte strigoi, luînd sacii nedezlegaţi în două transporturi cu taxiul. Clopotele de la Armenească nu apucaseră să ne dea deşteptarea nici măcar o duminică. În Grozăveşti era viaţă. Camera Ioanei, plecată la o bursă, era scăparea noastră. Dar pînă cînd?


***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.