Şinele de oţel

Pe peronul 2 sau 4, n-are importanţă care, are loc zilnic drama clasică cu două personaje Şinele de oţel. Autorul - necunoscut. Este greu de găsit un regizor care să-şi asume punerea în scenă a unei asemenea drame - spectacolul nu este deloc atrăgător. N-are nimic impresionant, fastuos, nici măcar patetic. Dovadă că spectatorii nici nu-l iau în seamă, trec nepăsători pe lîngă spectacol, vin, se aşază pe bănci, se ridică şi pleacă repede.

Personajele dramei sînt neatrăgătoare, neobişnuit de reci. Ce artă pot face două şine? Sînt ca nişte figuranţi din filme, fără replică, aşteptînd, bunăoară, ţepeni pe un scaun la un bar, ca actorii adevăraţi să evolueze.

Sînt un "el" şi o "ea", dar nu ştim care este "el" şi care este "ea", căci şina 1 şi şina 2 seamănă perfect între ele. Sînt personaje reci, cum spuneam, despărţite pe viaţă unul de altul, dar osîndite să rămînă mereu împreună, împărtăşind aceeaşi soartă sub roţile grele ale trenurilor de tot felul: personale, rapide, accelerate. Ani şi ani le ţin în spate, dar ne se vaită, doar mai scrîşnesc cîteodată. În general însă suportă totul în tăcere. În rare momente, cînd o rază de soare zîmbeşte după o ploaie de vară, de exemplu, şinele reuşesc să-şi arunce sclipiri de oţel una spre alta: de iubire? de ură? de furie? Nu vom şti niciodată. E o dramă absurdă.

Strivite, călcate douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore, ani după ani, dezgolite şi lustruite, şinele nu pot trezi interes cu drama lor. Spectatorii-pasageri, grăbiţi şi preocupaţi de altele, trec grăbiţi prin această gară.

Dar nici şinelor nu le pasă de efemeritatea lumii ce trece. Sub greutatea roţilor au o răbdare de fier, nesfîrşită, de ascet, dar ele nu se socot nici ascetice, nici altcumva. Însă nici un tren, oricît de lung şi de greu, nu reuşeşte să le urnească din loc. Mulţimea de furnici umane din jurul lor le lasă indiferente în răceala lor metalică paralelă.

Şi de ce le-ar păsa? Ele s-au înfrăţit pe vecie , un "el" şi o "ea" la fel, trecînd peste toate greutăţile, calamităţile şi intemperiile... Nu se gîndesc la nimic, la vreun sprijin, bunăoară, la vreun un ajutor. Doar din cînd în cînd îşi transmit cîte un sclipăt de oţel văzut numai de ele sau de ochii inocenţi ai unui copil-pasager. Sînt aici! spune sclipătul. Acesta este singurul lor sărut - paralel şi neştiut de ochii lumii.

Vedem mereu această dramă. Şi mereu îi uităm subiectul.