Ovidiu Miculescu: Să începem cu prezentul, cu deconcertantul prezent care s-a instalat în această primăvară asupra vieţii culturale şi de spectacol din România şi din întreaga lume, odată cu închiderea vieţii publice ca urmare a pandemiei COVID 19. Ce ar fi trebuit să facă Vlad Massaci în această primăvară şi cum s-au transformat toate aceste planuri?
Vlad Massaci: Lucram la spectacolul Cântăreaţa cheală a lui Eugène Ionesco şi urma să avem premieră în jur de 20 martie 2020. Sunt foarte nerăbdător să reluăm repetiţiile dar nimeni nu poate şti când se va întâmpla asta. Oricum, bănuiesc că o vom lua aproape de la zero. Bine că decorul lui Tudor Prodan era gata la momentul măsurii de izolare. Aveam un program destul de clar până la finalul stagiunii 2020-2021 care, logic, acum nu mai e de actualitate. E ca atunci când joci cărţi, cineva dărâmă masa, iar cărţile trebuie redistribuite.
O.M.: Sunteţi regizor la Teatrul Mic, dar nu numai. Cum ţineţi legătura cu publicul în această perioadă, în care totul s-a mutat în online?
V.M.: Regizorul nu are o legătură directă cu publicul, ci doar una indirectă, mijlocită de actori. Nu se mai pune problema de a regiza ceva, dar există o colaborare cu colegii actori (care sunt într-o mare efervescentă creatoare), fie prin sfaturi referitoare la materialele lor video, fie prin idei de clipuri sau chiar de teme şi situaţii scenice care ar putea, eventual, să le stârnească imaginaţia. Cred că în unele cazuri rolul meu e acela de ochi limpede. În orice caz, petrec multe ore la computer în felul ăsta.
O.M.: Cât de important va fi, în opinia dvs, impactul acestor luni exclusiv online a vieţii artistice în general şi asupra vieţii teatrale bucureştene în special? Credeţi că este posibilă o migrare către online a producerii şi receptării actului artistic, sau spectacolul va continua să atragă inclusiv publicul care acum se teme de sălile de spectacol, printre altele?
V.M.: Ce trăim acum este o situaţie de tranziţie. Ni se va cere un efort alchimic, adică să facem spectacole bune fără bani de producţie, din "existent", cum ni s-a cerut începând din 2019 şi cum ni se cere mereu când există o criză financiară. Ce va urma va semăna, cred, cu ce am avut înainte, dar nu va fi identic. Probabil va urma o perioadă de producţii de dimensiuni mici, adaptate normelor sanitare, dar mai ales lipsei banilor de producţie. Dacă spectatorii nu vor veni la teatru, nu spaima de gripă o să-i tină acasă, ci senzaţia de încropeală. Dar o migrare către online e contrară ideii de teatru iar bucuria unei întâlniri vii, cum e cea pe care o oferă spectacolul de teatru, datează de pe vremea când ne holbam la flăcările unui foc, la gura peşterii şi cineva povestea o aventură imitând oameni şi animale. Deci nu cred că ne vom muta cu arme şi bagaje în online. De altfel, cum am putea concura cu filmul? Poate că teatrele vor aloca mai mulţi bani pentru înregistrarea profesionistă a spectacolelor lor, poate că s-ar putea dedica ziua de luni seara transmiterii pe net a unor înregistrări foarte bune, contra cost, strict pe durata reprezentaţiei. Mie mi-a plăcut să văd spectacole din arhivă ale unor teatre din ţară şi din lume. Asta n-ar trebui pierdut.
O.M.: Pe de altă parte, aceste luni reprezintă un moment bun pentru o privire retrospectivă. Să vorbim întâi despre Teatrul Mic. Scrisori de pe front, docu-teatru, adaptare după "Scrisori de pe front" de Mirela Florian şi "Note de război" de slt. Ioan R. Marinescu, 2018 şi Ţinutul din miezul verii de Tracy Letts, 2017. Două "partituri" foarte diferite. Ce au ele deosebit, ce le recomandă publicului din punctual dvs de vedere?
V.M.: Spectacolul Scrisori de pe front este un docu-teatru, instalaţie, performance şi încă altele. Eu am avut temerea, încă de prin 2016, că atunci când vom sărbători Centenarul, va fi o inflaţie de sforăituri festiviste combinate cu motive populare şi fum de grătar. Aşa că am propus să facem un spectacol care să pornească de la ceva autentic (scrisorile diverşilor combatanţi şi jurnalul cutremurător al slt. Ioan R. Marinescu) şi care să devină şi o formă de dialog cu prezentul, cu ce credem noi azi despre naţionalism, război etc. Şi aici au intrat în scenă co-creatorii acestui spectacol: Florin Fieroiu şi Vlaicu Golcea.
Ţinutul din miezul verii este altceva. S-au scris nişte cronici atât de elogioase şi e un spectacol atât de cunoscut al Teatrului Mic încât nu mai are sens să-l promovez eu acum. E un spectacol indisolubil legat de premiile UNITER, prin faptul că juriul de nominalizări l-a ignorat cu totul, invalidând astfel nu doar performanţa actorilor şi a creatorilor spectacolului, dar chiar şi opinia unanimă a celorlalţi critici şi a breslei oamenilor de teatru, în general. Spun toate astea pentru că este uneori necesar să îţi aperi spectacolul şi actorii de obtuzitatea cu care poate fi întâmpinată munca ta şi a lor.
O.M.: Pentru că despre viitor este dificil să vorbim, să ne reamintim drumul parcurs până în prezent. La Academia de Teatru şi Film aţi fost studentul Cătălinei Buzoianu, Ce fel de personaj era Cătălina Buzoianu ca profesor?
V.M.: Trebuie să încep cu faptul că în 1993, când am dat la Regie, dacă păşeai pe culoarele ATF-ului (aşa se numea atunci: Academia de Teatru si Film, devenită azi UNATC) paşii tăi se încrucişau cu cei ai unor artişti precum Victor Rebengiuc, Florin Zamfirescu, Mircea Albulescu, Dem Rădulescu, Ion Cojar, Gelu Colceag, Sanda Manu, Olga Tudorache, Valeriu Moisescu, Cătălina Buzoianu şi mulţi alţii care erau profesorii tăi. Asta impunea! Ca să nu intru în alte detalii, eu spun doar atât: eram acolo unde îmi dorisem să fiu încă din adolescenţă şi eram fericit să respir acelaşi aer cu ei. Întâmplarea face ca unele dintre spectacolele memorabile pe care le văzusem până atunci la teatru să fi fost regizate de Cătălina Buzoianu. Văzusem si unele "uitabile" (nu ale ei, ale altora), dar de exemplu Maestrul şi Margareta sau Dimineaţa pierdută, pe care le văzusem în adolescenţă îmi plăcuseră foarte mult. Şi aşa cum se joacă uneori destinul, iată-mă chiar studentul doamnei Buzoianu! Cum era? Era aparent fragilă, dar în realitate era nemiloasă prin felul ironic cu care îţi comenta exerciţiile.
O.M.: Practic aţi montat pe zeci de scene din România, fie de teatru independent fie de teatru de stat. De la spectacole de improvizaţie la începutul anilor 2000, continuând cu spectacole din zona teatrului independent Teatru 74, Teatrul ACT şi continuând cu piese pe scene din întreaga ţară precum Teatrul "Andrei Mureşanu" Sfântu Gheorghe, Teatrul "Anton Pann" Râmnicu Vâlcea, Teatrul Clasic "Ioan Slavici" Arad, Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galaţi, Teatrul Dramatic "Sică Alexandrescu" Braşov, Teatrul "Ion Creangă", Teatrul Naţional Iaşi, Teatrul de Stat Oradea, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul "Toma Caragiu" Ploieşti. Vom vorbi separat despre capitolul Bucureşti şi teatre europene de limbă germană. Cum se diferenţiază aceste multe teatre din România, dintre care aţi cunoscut destul de multe. Sunt ele grupate în eşaloane valorice?
V.M.: Oriunde am fost invitat, am avut actori care am lucrat foarte bine. Bucureştiul nu are monopolul valorii, asta e sigur. Iar uneori atmosfera în teatrele mai mici e mai propice creaţiei.
O.M.: Ce piese montate pe toate aceste diferite scene ale ţării consideraţi că au fost esenţiale pentru evoluţia dvs. ca regizor?
V.M.: Dacă mă uit în urmă la cele vreo 70 de spectacole pe care le-am montat în ultimii 20 de ani, nu mă dezic de niciunul. Nu spun că toate au fost bune dar spun că toate m-au ajutat să devin ce sunt azi. Unele mi-au fost mai apropiate şi m-au ajutat mai mult în carieră: Uşa închisă şi Romanţioşii la Piatra Neamţ, Bash şi Forma lucrurilor la Act, Elling la Comedie, Plastilina şi Insula la Sibiu, Ţinutul din miezul verii la Mic, Aniversarea la Nottara, Povestea cu un câine la miezul nopţii la Vâlcea, Iubirea la oameni la Arad, Delirium la Odeon, şi altele.
O.M.: Cum apreciaţi repertoriul actual al Teatrului Mic şi evoluţia din ultimii ani a acestuia?
V.M.: Teatrul Mic este într-o revenire de formă, chestie care dovedeşte cât de important este managerul dacă e să facem o comparaţie între cel actual şi cel care l-a precedat pe cel actual. După o lungă perioadă de năclăială, Teatrul Mic a ajuns din nou în familia valorică în care merită să fie. Cât despre repertoriu, acum există unul! Domnul Colceag a combinat două lucruri fireşti. Unu: a angajat mulţi actori tineri şi valoroşi, şi doi: le-a dat de lucru. Mult. Şi odată cu ei au fost puşi din nou în valoare actorii din generaţiile precedente. Textele alese în acest scop sunt ofertante şi pentru actori şi pentru spectatori.
O.M.: Sunt mulţi actori tineri acum în trupa Teatrului Mic. Are această generaţie ceva definitoriu?
V.M.: Nu are timp de pierdut.
O.M.: În aceşti 20 de ani de carieră, aţi avut ocazia să colaboraţi cu teatre europene de limbă germană precum Theater der jungen Welt, Leipzig, Teatrul din Esch şi Teatrul Naţional Luxemburg, Teatrul din Oberhausen, Germania. Activitatea internaţională consistentă nu este proprie multor regizori de teatru de la noi. Cât de importantă a fost această deschidere internaţională şi cum a influenţat ea evoluţia artistică a lui Vlad Massaci?
V.M.: Nu sunt prea multe de povestit despre asta. În general, aşteptarea pe care o ai de la un spectacol pe care îl montezi în străinătate este să-ţi permită să mai montezi în străinătate. Doar atât. Mereu mi-a plăcut să montez în străinătate şi, în acelaşi timp, mereu mi-era dor de teatrele de acasă. Mi-e mai uşor să fiu neamţ în Bizanţ decât să fiu neamţ în Germania:) Da, am învăţat multe, m-am adaptat felului lor de a lucra, dar mă simt mai bine acasă. Ideal nu este să lucrezi în străinătate, ideal este să faci spectacole bune în ţară şi să pleci cu ele în străinătate. Aşa cum s-a întâmplat cu Aniversarea de la Nottara, când am dat zece reprezentaţii la Barbican, din Londra.
O.M.: Cât de importante sunt premiile pentru Vlad Massaci - vorbim despre o listă impresionantă din acest punct de vedere, la diverse festivaluri naţionale de teatru. Cât de mult v-au influenţat cariera?
V.M.: Fac bine la ego şi la box-office, în rest nu sunt importante!:)