Un lapidarium la Cluj

G.M.Cantacuzino – în prea puţin cunoscutul său volum Despre o estetică a reconstrucţiei din 1946 - nu se sfieşte să critice relaţia defectuoasă între arhitectură, vestigiile acesteia şi politică. Deşi în Italia, spune autorul, "priveliştea este un imperativ pentru arhitect", regimul fascist a deturnat acest dialog către unul între oraş şi trecutul său, exhibat în chip propagandistic: "ruinele romane au fost trezite din letargia lor pentru a fi chemate martore la procesul imperialismului fascist (...) pentru a deveni documente politice" ; în proces, ceea ce fusese "un paradis al evocării" – Roma suburbiilor – devenind regiune intens industrială: "Totul a fost răvăşit şi pus într-o lumină falsă". Dacă în loc de "imperialism fascist" scriem "naţionalism românesc/şovinism anti-maghiar" şi în loc de "Roma suburbiilor" scriem "centrul Clujului", avem de-a face cu o situaţie perfect contemporană şi, probabil, mult mai tragică.

Ca şi Roma mussoliniană, Clujul este râmat pentru a atesta – ce? prezenţa romanilor în Napoca înaintea maghiarilor? Lucru nu e contestat, mi se pare, de vreo minte sănătoasă. După cum nu poate fi contestat nici faptul că, până în 1918, oraşul a fost sub influenţa sau sub stăpânirea directă a (Austro-)Ungariei, purtând prin urmare masiv semnele acelei culturi, printre care se numără catedrala (neo)gotică şi statuia regelui Mathias Corvinus, pe care acelaşi program naţionalist o vede mutată la castelul Huniazilor, în ciuda evidentei sale valori istorice, artistice şi ambientale în raport cu amplasamentul actual. Nu este nimic de schimbat în fatalitatea cu care se succed straturile urbane. Nu este nimic de schimbat nici în ceea ce priveşte istoria Kolosvar-ului, nici în aceea care a urmat, a Clujului.

Transilvania a fost de altfel, după 1918, supusă unui proces de două ori violent de apropriere-prin-"românizare" a spaţiilor sale urbane. Dubla violenţă se regăseşte atât în scara obiectelor (de arhitectură ortodoxă, bunăoară) inserate, cât şi în stilul lor importat de peste Carpaţi. Nici scara, nici stilul noilor catedrale, teatre, primării nu mai aveau vreo legătură cu contextul moştenit şi, în chip evident, nici nu şi-au propus asta vreo clipă. Faptul a produs însă rezultate care variază între stranietate – silueta moldovenească a catedralei din Timişoara – şi "proto-postmodernism" – colaj de neoromânesc şi cupolă de Pantheon&St.Paul’s la catedrala ortodoxă de la Cluj. Aceasta din urmă este evident (şi, probabil, deliberat) mare în raport cu piaţa în care a fost inserată. Interioare post-bizantine (precum cele de la Tg.Mureş sau Hunedoara) contrastează cu contextul amplasării lor în felul în care, la Sibiel, biserica ortodoxă, pe dinafară navă barocă cu turn de clopotniţă peste intrare, este pe dinăuntru o singură cupolă "falsă" care coboară până la podea.

În această tensiune urbană s-a trăit practic până în perioada comunismului naţional, când raderea identităţii locale şi regionale a precedat înlocuirea acestuia cu unanimul "specific naţional". Cartierul Mănăştur nu e cu nimic diferit de arhitectura de blocuri a Sloboziei sau a Iaşilor. Distrugerea centrelor istorice – depozitare a memoriei urbane şi, deci, comunitare – a devenit politică naţională. O politică deliberată de ştergere a urmelor istorice neconvenabile a devenit curând una de ştergere a tuturor urmelor, inclusiv ale celor care legitimau, oricând de întortocheat, chiar retorica naţionalistă românească. După unele eforturi iniţiale - naive dacă nu ar fi fost atât de toxice în timp (apariţia acestor municipii, adăugarea doar a numelui roman[i] al aşezării la toponimia existentă şi constituirea unor "foruri" numite "centre civice" care să înlocuiască templul cu magazinul universal şi curia cu judeţeana de partid) – anii optzeci au adus cu ei şi sleirea de la sine a acestui delir al "românismului" arhitectural şi urbanistic. Ultimul centru civic inaugurat[ii] de Ceauşescu, cel de la Satu-Mare, este o piaţă complet goală, excentrică în raport cu centrul viu al urbei. Dominată de o "campanilla" (judeţeana de partid) care, îi va fi spus arhitectul N.Porumbescu unui Ceauşescu extaziat, "se vede din Ungaria", piaţa conţine o extrem de elaborată tribună detaşată de primărie, pentru un Ceauşescu plonjând peste piaţa plină cu forţa la vizitele sale de lucru şi o casă de cultură a sindicatelor[iii]. După Satu Mare, toate eforturile s-au strămutat la Bucureşti, pentru terminarea Casei Republicii şi a transformării în maidane a unei părţi importante din ţesutul urban central al capitalei.

Există însă, la o inspecţie mai atentă, diferenţe între exemplul roman al lui Mussolini şi cel clujean, al d-lui Gheorghe Funar. La Cluj nu s-a săpat după vreun monument de talia mausoleului lui Augustus (deşi se vâna forul cetăţii) ci după o serie de locuinţe – pradă maruntă şi pentru arheologi şi pentru politicienii care i-au mânat în luptă. Mai mult, nu există, ca în cazul Romei, proiectele unor arhitecţi de talia unui A.Libera sau G.Terragni pentru reconstruirea mausoleului degajat prin demolarea ţesutului urban viu, pre-existent.

Pe de altă parte însă, dacă tot au fost decopertate, aceste vestigii – urme lăsate în urmă, cum le defineam într-un text precedent din 22 – ar trebui păstrate vizibile pentru noi, cei de astăzi. Nu sunt urme de for, dar sunt urme ale oraşului din profunzime. Ele pot fiinţa în stare de coprezenţă cu celelalte urme, ale oraşului de deasupra, indiferent dacă acestea din urmă ne vorbesc mai mult despre putere şi etnocraţie decât despre convieţuire şi solidaritate comunitară. Manipularea arheologilor în a începe săpături într-o zonă atât de sensibilă din raţiuni care nu ţin de profesiunea domniilor lor - dar la care ar fi trebuit să fie sensibili ca intelectuali, ca oameni de cultură şi ca localnici – este dublată acum de excesul de "profesionalism", insensibil la şansa ca oraşul "mort" să fie - dacă tot au apelat la violenţă pentru ca el să ni se dezvăluie - coprezent cu oraşul viu, care-l ascundea în străfundurile sale. Pe scurt, se cere îngroparea ruinelor, sub cuvânt că astfel ele vor fi "conservate" mai bine[iv]. Starea de neascundere a vestigiilor de la Cluj nu poate fi însă ocultată din nou, ea este, dintr-un motiv sau din altul, o stare de fapt. Nu este oare mai înţelept să o adăugăm pieţei pre-existente, devreme ce le avem deja pe amândouă? Construirea unui lapidarium subteran, până la cota pieţei care va trebui refăcută deasupra aşa cum era, va păstra în domeniul vizibilului (i.e. în prezent) oraşul antic. Muzeul de dedesubt va înmulţi valoarea pieţei, care trebuie să rămână întactă, cu catedrala şi cu statuia sa, cu clădirile sale baroce şi secession, cu reclamele sale contemporane şi cu vânzătorii săi de castane coapte.

Iată de ce subscriu cu entuziasm la propunerea făcută în revista 22 de un distins arhitect de extracţie clujeană, care iubeşte cu patimă oraşul propriei adolescenţe - dl.Ion Mircea Enescu. Dânsul invită pe toţi cei care sunt sensibili la frumuseţea oraşului acestuia, dar mai ales celor care pot decide acest lucru şi nu sunt încă orbiţi de retorica plăvan-naţionalistă, să sprijine un concurs naţional de arhitectură şi urbanism privitor la posibilitatea de a amplasa sub nivelul pieţei Unirii din Cluj un muzeu/lapidarium al cetăţii antice Napoca. Aceasta poate fi o cale a ieşirii din marasmul politicianist de astăzi, în care naţionalismul se războieşte cu falsul argument "ştiinţific" şi, în proces, poate împiedica distrugerea totală a oraşului fost Napoca, fost Kolosvar, fost Cluj-Napoca, aşadar a splendidului Cluj al Transilvaniei...


[i] Procesul a fost, evident, incomplet şi incoerent; iată exemplul Dobrogei, de pildă: pe de o parte, fostele cetăţi romane n-au fost rebotezate: Aegyssus sau Noviodunum au rămas astfel orfane; pe de altă parte, alte oraşe nu şi-au primit "pre-numele" antic întrucât aceasta nu servea argumentul naţionalist: nici Tomis, nici Callatis, în ciuda descoperirilor de la finele anilor şaizeci şi începutul anilor şaptezeci, nu s-au adăugat Constanţei sau Mangaliei.
[ii] În costrucţie se mai aflau şi altele: cel mai celebru este "noul centru civic" bucureştean, iar altele, mai puţin faimoase, fuseseră cu totul stopate, aşa cum este cazul celui de la Slobozia, de pildă.
[iii] Totul nu este un delir de forme şi de decoraţii "tradiţionale", până la stingerea oricărei coerenţe de ansamblu. Nu întâmplător, piaţa este astăzi goală, cum goale sunt, din 1989, şi celelalte "centre civice" judeţene, mai cu seamă acolo unde ele doreau să înlocuiască structura urbană proprie oraşului respectiv.
[iv] Prin manipularea miopului argument "ştiinţific", au dispărut în "conservare" – parţial îngropate la loc şi acoperite cu betoane, parţial distruse în procesul de construcţie al noilor clădiri de beneficiari şi constructori angoasaţi de cerinţele excesive ale direcţiei monumentelor istorice de dinainte de 1996 - vestigii precum cele ale vechilor chilii de la Mânăstirea Sf.Voievozi de la Slobozia sau ale unui vechi han sub betoanele Căii Victoriei în dreptul noii ruine a turnului fost Bancorex. Pentru amândouă exemplele, se putea propune (la Slobozia o făcusem eu însumi) o soluţie în care noul şi vechiul să supravieţuiască în stare de co-prezenţă.