Dincolo de meşteşug

Augustin Ioan deplîngea dispariţia meşterilor din preajma arhitecturii şi, odată cu ei, a meşteşugurilor (Augustin Ioan, Tectonică , Liternet, 14.01.2005). Poate că acestea au fost ultimele meşteşuguri dispărute, după ce, rînd pe rînd, s-au stins toate cele vechi. Manufacturile s-au topit la apropierea vremurilor moderne, prea puţin atente la cum sînt lucrurile, dar sensibile la cum pot fi vîndute lucrurile (de orice fel).

Din păcate, înainte să dispară meşteşugurile asociate arhitecturii, dispăruse arhitectura (aşa cum era ea înţeleasă cîndva). Odată, casele (ca şi lucrurile din ele, ca şi toate detaliile caslor) însemnau ceva, purtau o încărcătură de semnificaţii adunate şi maturate în timp; şi nu ne erau doar de vreun folos; şi făceau parte din recuzita unui ritual de zi cu zi. Gesturile oamenilor nu erau nici întîmplătoare, nici noi; şi obiectele le ajutau să se împlinească simbolic. Doar că, aparent inexplicabil, gesturile au continuat să existe şi atunci cînd li s-au uitat rosturile. Obiectele au început să nu mai spună nimic, fiind păstrate doar pentru că erau utile. Bineînţeles, şi casele au rămas pentru că erau trebuincioase. Prea mulţi oameni au început să creadă că stîlpii sînt meniţi doar să ţină casele în picioare; e drept, stîlpii aceia purtau pe ţeastă nişte frunze frumos cioplite; şi mulţi începuseră să creadă că rolul unui capitel este acela de a „înfrumuseţa" stîlpul. Nici înfloriturile din jurul ferestrelor nu păreau să îşi justifice prezenţa în afara „esteticului". În rest, utilitatea devenise unica raţiune de a fi a obiectelor, chiar dacă li se ataşase şi o discutabilă exigenţă „estetică".

Întîi, s-au rărit cei care ştiau de ce se face fiecare gest, ce înseamnă fiecare lucru. Tagma meşteşugarilor a păstrat reflexele manuale, executînd obiectele „ca întotdeauna" şi mulţumindu-se să explice orice detaliu cu un sec „aşa se face". Pierderea înceată a informaţiilor a fost însoţită de o viguroasă creştere cantitativă a formelor (dacă tot spuneau din ce în ce mai puţin, măcar să fie mai înzorzonate). Atenţia a glisat de pe ce se spune pe cum se spune. Apoi, decoraţiei cu rosturi uitate i s-au atribuit numai valenţe „estetice". Şi cum s-a pus repede semnul egal între „frumos" şi „mult", casele au primit podoabe luxuriante. Vechile elemente figurative purtătoare de mesaj, pierzîndu-şi înţelesurile, au fost înlocuite de înflorituri cu scopul de a „agrementa" spaţiul.

Arhitecţii de la începutul secolului XX şi-au manifestat apriga dorinţă de a nu mai lăsa casele să fie năpădite de decoraţie. Nu era un act „revoluţionar", ci doreau doar să înlăture un balast. Decoraţia nu mai vorbea, era mută, slută şi inutilă. Poate că ea flata „gusturile" celor mai puţin instruiţi, dar nu era suficient pentru a i se permite să rămînă pe case. Acei arhitecţi voiau să reînveţe cuvintele arhitecturii, propunînd ca primă lecţie silabisirea cu ajutorul formelor primare. Păcat că intenţia lor nu a fost dusă pînă la capăt, deturnaţi fiind de ideologiile acelor timpuri.

Spaţiului devenit tăcut i s-au scos la lumină alte calităţi care nu stătuseră niciodată în primul plan. Şi a început să se spună că spaţiu ar fi politic.Afirmaţia „spaţiul este politic" poate fi acceptată uşor, chiar dacă ea acoperă doar o felie îngustă din definiţia spaţiului. Dar marea nenorocire vine atunci cînd lucrurile sînt luate prea în serios şi spaţiul este politizat. Sublinierea dimensiunii politice a spaţiului nu a avut doar o valoare de artificiu teoretic, nu a însemnat doar o simplă direcţie de căutare a înţelesului spaţiului, ci a legitimat planificările artificiale din acel timp. Doar că spaţiul, oricît de politic ar fi, este populat cu indivizi nu foarte încîntaţi să participe la experimente. De fapt, lipsa colaborării subiecţilor a fost văzut ca motiv al eşecului modelului propus. „Factorul social" (săracul), era făcut vinovat că nu a vrut să se ospăteze cu „produsele" lor de neînghiţit.

Poate că arhitectura se învaţă mai bine lîngă pietrele care urmează să devină o casă, punînd mîna la potrivirea lor. Dar doar învăţînd cum se potrivesc pietrele, nu vom reuşi să înălţăm decît construcţii şi nu case. Întîi ar trebui să reînvăţăm de ce se potrivesc pietrele într-un fel sau într-altul. Pentru aceasta, învăţatul arhitecturii n-ar strica să înceapă cu un lung popas în bibliotecă, într-una cu nişte cărţi ceva mai vechi. Bune ar fi şi lungi plimbări prin locuri de demult, nu pentru a ne entuziasma la cum sînt ele făcute, nu pentru a inventaria "elemente decorative" şi "tehnici de construcţie", ci pentri a încerca să descifrăm de ce sînt ele aşa şi ce vor să ne spună.