Pentru că, aşa cum spuneam, criza aceasta mondială trebuie privită ca o mare şi nesperată ocazie şi şansă de a ne face ordine în priorităţi şi urgenţe, şi de a reveni la ceea ce este cu adevărat important, esenţial, şi de a renunţa la ceea ce criza însăşi ne va fi ajutat, poate, să renunţăm: la inutil, superficial, accesoriu, superfluu.
Voi profita şi voi prelungi, aşadar, în săptămînile următoare o excepţională investigaţie jurnalistică realizată de unul dintre organele de presă far la nivel mondial: ziarul Le Monde. Care a avut extraordinara idee de a sta de vorbă cu - atenţie! - primarii a 14 mari metropole (sau "oraşe-lume", cum li se spune, potrivit conceptului propus de socioloaga Saskia Sassen, şi pe care l-am analizat cîndva în cadrul acestei rubrici), metropole mondiale de pe toate continentele. Este vorba de primarii (sau, după caz, guvernatorii) unor oraşe precum Barcelona, San Francisco, Kigali, Manchester, Seul, Florenţa, Abidjan, Montréal, Budapesta, Bogotá, Bangkok, Tokyo, Madrid şi Mexico. Aşa cum se poate vedea, şi cum din păcate ne-am obişnuit, Bucureştiul nu figurează pe această listă, nu a fost interogat. Căci, să fim drepţi: ce ar fi putut să propună Bucureştiul şi care să intereseze, în general, lumea? Să fim sinceri şi să recunoaştem: NIMIC. Bucureştiul, în frunte cu cei care îl conduc, dar numai şi numai împreună cu cei care trăiesc în el (cel mai adesea trăgînd de el, devastîndu-l), nu numai că nu are nimic de propus în materie de idei creative cu privire la urbanism, dar chiar merge în contra-curentului, nelăsîndu-se "contaminat" de aerul revoluţionar al timpului, care pune maşinile şi betonul la respect şi privilegiază, în schimb, pietonul şi vegetaţia. Bucureştiul stă întors cu faţa spre trecut, în niciun caz spre prezent şi spre viitor.
Primele două mari oraşe (din seria de 14) ale căror administraţii au fost interogate de către ziarul Le Monde - în vasta şi binevenita sa anchetă jurnalistică pentru a vedea cum se adaptează şi cum inventează populaţia urbană, prin şi împreună cu aleşii lor, ca ripostă faţă de pandemie, dar şi pentru a profita de nesperata ocazie de reformă pe care o propune această criză cu adevărat globală, trăită de toată populaţia lumii - primele două mari oraşe, "oraşe-lume", interogate, aşadar, de Le Monde sînt Barcelona şi San Francisco. Care au, ambele ceva în comun, atît între ele, cît şi cu Bucureştiul nostru: faptul că sînt nu "conduse", ci "administrate" de femei, Ada Colau şi, respectiv, London Breed. Echivalentele Primarei Generale a Capitalei, Gabriela Firea.
Să vedem care sînt mai întîi (prin mijlocirea jurnalistei Sandrine Morel) problemele şi soluţiile Barcelonei, care este, altfel spus, expertiza pe bază de experienţă pe care ne-o propune acest oraş-cheie al lumii globalizate în care trăim. Care sînt, altfel spus, întotdeauna ambivalent privind lucrurile, sub formă de constrîngeri care ne obligă să inventăm, care sînt, aşadar, aşa cum bine punctează criteriile de analiză jurnaliştii de la Le Monde, în acelaşi timp provocările, vulnerabilităţile şi resursele oraşelor, şi ce politici urbane curajoase pot fi şi trebuie inventate pentru a ameliora calitatea vieţii urbane.
Ada Colau este primar al Barcelonei din 2015, este o fostă activistă în domeniul dreptului la locuinţă, conduce un partid de stînga numit (în traducere) "Catalunia în comun", iar problemele specifice Barcelonei - de fapt, tuturor marilor oraşe ale lumii - cu care a fost nevoită să lupte dinainte de criza pandemiei sînt turismul de masă care a dus la speculă imobiliară din cauza înmulţirii apartamentelor turistice, reducerea circulaţiei motorizate, revitalizarea cartierelor şi, pentru a realiza toate acestea, o mai mare implicare a populaţiei în procesul de adoptare a deciziilor prin intermediul unor mecanisme de participare directă.
Se poate spune, aşadar, că politica urbană dusă în momentul de faţă în Barcelona stă sub semnul democraţiei, al democratizării, al activării simţului cetăţenesc. Să facem, din nou, o comparaţie cu Bucureştiul, şi vom vedea că sîntem defavorizaţi nu numai ca patrimoniu cultural, ca trecut şi valorificare a lui, aşadar, ci şi din punctul de vedere al prezentului. Ca bucureşteni, se impune să invidiem activ şi responsabil, deci, Barcelona: avem de ce, pe mai multe paliere şi din mai multe puncte de vedere decît ne-am imagina sau am îndrăzni să recunoaştem.
Căci mai ales în ceea ce priveşte oraşele, responsabilităţile sînt întotdeauna împărtăşite, şi niciodată un primar nu trebuie învinovăţit în exclusivitate de - am curajul să folosesc acest cuvînt! - înapoierea împărtăşită de majoritatea zdrobitoare a locuitorilor unui oraş. Să privim adevărul în faţă şi să recunoaştem, dragi bucureşteni, că, în suficienţa şi în demenţa noastră automobilistică, sîntem nişte creaturi urbane înapoiate şi retrograde. Tocmai de asta trebuie să dăm înconjur planetei, să vedem ce fac şi ce gîndesc alţii, căci atunci cînd călătorim, bucurîndu-ne de accesul nostru tîrziu la ceea ce distruge alte oraşe - mă refer la turismul de masă -, noi nu ne întrebăm de ce ne place în alte oraşe, refuzăm să gîndim că ne place mai mult în alte oraşe tocmai pentru că acolo oamenii fac ceea ce noi, acasă, în Bucureşti dar nu numai, nu facem, refuzăm să facem, continuînd să privilegiem, de la vlădică pînă la opincă şi viţăvercea, automobilul fosil bicicletei şi mersului pe jos, cerînd ceîncetat parcări şi bulevarde mai largi în detrimentul trotuarelor şi al parcurilor, iar atunci cînd ne suim, totuşi, pe biciclete, purtîndu-ne pe trotuare aşa cum ne purtăm pe şosele în maşini: abuziv.
- "Această pandemie este teribilă, dar reprezintă şi o oportunitate de a face lucrurile mai bine",
consideră Ada Colau, primara Barcelonei. Şi în continuare, lucruri demne de reţinut:
- "Toate crizele scot în evidenţă priorităţi, dar şi puncte forte şi slăbiciuni. Ceea ce e superfluu, inutil, accesoriu dispare şi vedem apărînd ceea ce este cu adevărat important. Toată lumea a înţeles, astfel, că cel mai important este să putem acoperi nevoile de bază, esenţiale, să dispunem de un sistem public de sănătate puternic şi, în general, de servicii publice bine dotate. Trebuie să profităm de această conştientizare cetăţenească pentru ca ea să ne ofere forţa necesară pentru a putea să accelerăm schimbările şi tranziţiile necesare pentru a proteja viaţa oamenilor. Nimeni nu mai vrea, de exemplu, să ne întoarcem la «normalitatea» poluării, cînd în perioada recluziunii impuse aerul nu mai fusese atît de curat de cel puţin un deceniu..."
Să ne oprim aici şi să judecăm, să ne judecăm în primul rînd pe noi înşine, deoarece cred că inclusiv în ceea ce priveşte Barcelona, a considera, aşa cum spune Ada Colau, Primara acestui oraş, că "nimeni nu mai vrea să ne întoarcem la «normalitatea» poluării", este, poate, mai mult, dacă nu cel mult ceea ce se cheamă o dorinţă pioasă, deşi s-ar putea - iar eu, unul, aş vrea - să fie vorba de o aşa-numită "self-fulfilling prophecy", o profeţie care chiar se realizează, ca "de la sine", aşa-zicînd "singură", în mod performativ.
Nu ştiu, deci, dacă chiar aşa vor fi stînd lucrurile la Barcelona sau în alte mari oraşe ale Planetei, dar la Bucureşti, să recunoaştem, să fim sinceri şi cinstiţi cu noi înşine, este clar, este evident şi dovedit că ele NU stau aşa, că nimeni nu gîndeşte aşa, că toată lumea a urît restricţiile impuse de Pandemie pentru că nu putea să iasă să se dea cu cercul, să se dea cu maşina. În România, automobilul este nu un mijloc de transport, ci o distracţie şi, deci, un stil de viaţă, adică de gîndire şi de simţire auto-centrat şi indiferent (în cel mai bun caz) la ceilalţi, dacă nu chiar îndreptat împotriva lor.
În lumea actuală, maşina şi oraşul sînt două realităţi nu numai divergente, ci inamice: se resping. Pînă nu vom accepta asta nu vom intra, ca orăşeni, în secolul al XXI-lea.
Aşa cum spuneam mai sus însă, cred că şi Ada Colau, Primara Barcelonei, se auto-iluzionează. Sau, de fapt, face pedagogie, încercînd să determine adoptarea unor politici publice în sensul istoriei. Şi la noi, Primara Bucureştiului a încercat, timid, ceva în acest sens, în legătură cu limitarea circulaţiei motorizate în special pe bază de combustibili fosili în centrul Bucureştiului, dar în faţa reacţiei practic unanime de respingere, a retras, prudent-populist, iniţiativa, nedorind să-şi pericliteze şansele la un eventual al doilea mandat.
Nu vă voi da pace şi voi continua să vă "moralizez", să le spun, altfel spus, clar, răspicat, public în faţă celor care se opun adevăratei modernizări a Bucureştiului (modernizare modernă care prespune nu betonare, ci vegetalizare, prioritate acordată nu maşinii, ci bicicletei şi mersului pe jos, deci pietonului) că se înşală şi că sînt, să nu ne temem de cuvinte, înapoiaţi şi retrograzi, într-un răspăr aproape reacţionar cu vremurile actuale, cu actualitatea vremurilor actuale: ne-contemporani, aparţinînd unor epoci deja apuse. Ca nişte fantome!
Şi o voi face în continuare bazîndu-mă nu, abstract, pe propriile idei sau păreri, ci pe experienţa şi expertiza responsabililor unor mari şi binecunoscute oraşe. Cum ar fi, pe baza unei excepţionale anchete jurnalistice realizate de un organ de adevărată presă cum este, în cazul de faţă, ziarul Le Monde, care a stat de vorbă, post-pendemie, cu primarele şi primarii a 14 metropole sau "oraşe-lume" ale lumii, începînd - săptămîna aceasta - cu Ada Colau, Primara Barcelonei.
Care, vai, evocă principiile a ceva despre care v-am vorbit deja aici, atragînd astfel atenţia asupra unui adevărat consens în materie de gîndire şi de politici urbane: este vorba de aşa-numitul "urbanism tactic". Povesteşte Ada Colau (şi subliniez, şi comentez eu, între paranteze):
- "cu vopsea şi diverse elemente urbane [simplu şi imediat deci], am luat de la maşini kilometri întregi de şosele, am lărgit trotuarele pentru ca oamenii să poată păstra distanţa de siguranţă, şi am deschis culoare [culoare anume deci, nu pe oriunde, cum se întîmplă pe trotuarele bucureştene, unde dacă nu te accidentează maşinile, te pot acidenta mult mai sigur bicicliştii şi trotinetarii de plăcere, căci prea puţină lume foloseşte mijloace curate de transport în mod utilitar, de nevoie, marea majoritate "se dau" cu ele, o fac de loisir şi de "pamplezir", oraşul că parc de distracţii, ca "orăşel al copiilor", am mai vorbit despre asta], am deschis culoare [aşadar] pentru biciclete, care sînt cel mai sigur mijloc de transport în contextul acestei pandemii [de ce? Pentru că sînt în acelaşi timp individuale şi nu consumă spaţiu excedentar, asemenea maşinilor, care poluează, strică, consumă, aşadar, multiplu]. Acum, că toată lumea a putut să îşi dea seama de avantajele unui trai fără poluare, ideea este de a accelera aceste transformări urbane şi de a face ca ele să devină definitive".
Criza ca accelator civilizaţional, aşadar. La Paris, Milano şi Barcelona, poate. La Bucureşti sigur NU. Din păcate. Revoltător, nu? Revoltător să te plasezi din lene în afara lumii civilizate, şi apoi să te plîngi că nu eşti luat în seamă sau, mai mult, că eşti criticat.
Într-adevăr, nu mi se pare deloc o nedreptate, o "rană narcisică" pe epiderma patriotismului superficial de piele şi de culoare a pielii, că nişte jurnalişti imaginativi şi responsabili, nu închipuiţi, precum cei de la Le Monde nu au venit şi la Bucureşti să ne întrebe ce-am învăţat noi din criză şi cum profităm noi de această criză ca să ne facem viaţa împreună mai bună. Pentru că aşa cum ne întoarcem din călătorii prin aceste mari şi mîndre oraşe ale lumii, nici din "călătoria" prin noi înşine care ar fi putut fi pandemia nu ne-am întors altfel decît spunea Brâncuşi, la revenirea în România, că ne-a găsit. Tocmai de aceea, nu vă voi da pace.
Pe curînd! Bătălia pentru civilizaţie, adică pentru o viaţă bună, continuă. Miza este totală.