Lecţia americană, noaptea naţiunilor (triunghiul politicii)

Nu pot să nu fac o legătură, adică nu pot să nu remarc, să mă prefac că nu există o legătură, să mă fac că nu văd legătura antropologic-politică dintre politica bazată pe linşaj practicată, ieşită, exploziv, la vedere acum treizeci de ani în România şi acum, în Statele Unite ale Americii, dintre Ion Iliescu şi Donald Trump, ca actori dădători de nume, ca "semnături" pentru cărţile de istorie ale unor dezastre planificate, ale unor momente dramatice, sinugigaşe, o legătură, deci, foarte scurtă, cît ai clipi din ochi, cît ai face cu ochiul, între Mineriada din 13-15 iunie 1990 şi tipul de politică a învrăjbirii şi asmuţirii unora împotriva altora dusă de actualul preşedinte al SUA în propriul său beneficiu, doar pentru satisfacerea propriului ego, un ego deloc singular însă, ci masiv, perfect reprezentativ, de clasă mascată în rasă.
 
O politică a linşajului dusă însă nu oricum, nu doar în doi, ci în trei, întotdeauna în trei, dintre care doar unul, al treilea, care de fapt este primul, cîştigă. Politica linşajului ca triunghi "duşmănos".
 
Rigoarea, dorinţa de acurateţe mă obligă să fiu scurt şi să nu mă pierd în poveşti, riscînd să pierd firul "naraţiunii" principale, care este o fabulă, o parabolă, dar una concretă, contingentă, nu inventată.
 
Se ştie, e o banalitate: cănd doi se bat, al treilea cîştigă. Ce te faci însă cînd cel de-al treilea este nu numai cel care culege la sfîrşit roadele, ci cel care nu ar fi putut să le culeagă dacă n-ar fi fost, de fapt, prim, iniţiatorul şi instigatorul "bătăii".
 
Acum treizeci de ani, "Ion Iliescu", ca semnătură epocală şi de sistem, s-a folosit de o categorie profesional-socială ca "poliţie" privată a statului, ca "miliţie" de reprimare împotriva altor categorii profesional-sociale, să le spunem pe scurt "studenţi" şi "intelectuali", răzvrătiţi, neîmpăcaţi, altfel spus, cu ce devenise Revoluţia Română, adică cum nu scăpase ea din mîinile celor care o iniţiaseră şi ştiuseră să profite, dinăuntru, de ea: să o guverneze, să o cîrmuiască.
 
Acum, Donald Trump îi incită - aşa şi-a cîştigat primul mandat, la fel speră să şi-l adjudece şi pe al doilea - pe albii săraci, uitaţi, să se "răzbune" tradiţional-sacrificial pe negrii la fel de săraci în beneficiul albilor bogaţi, a "albogaţilor", "rasa" fiind deci fals esenţializată, instrumental esenţializată (a transforma în scop pentru a putea folosi ca mijloc!), de către putere şi pentru putere pentru a acoperi eterna şi singura eficientă istoric, categorie: clasa. Rasa acoperă clasa, dar nu poate să o acopere decît pentru că se identifică masiv, decisiv, cu ea.
 
Aşa cum foarte exact remarca zilele trecute Bernard E. Harcourt - profesor de drept şi de "ştiinţă" politică la Columbia University din New York şi director de studii la École des Hautes Études en Sciences Sociales - EHESS - din Paris, autor al lucrărilor Counterrevolution: How Our Government Went to War Against Its Own Citizens (Hachette Book Group, 2018) şi La Société d'exposition. Désir et désobéissance à l'ère numérique (Seuil, 2020), dar şi editor a două cursuri ale lui Michel Foucault de la Collège de France, Théories et institutions pénales şi La Société punitive -, "în general, în istorie, evenimentele se produc într-o anumită ordine: mai întîi apar revoluţiile, care provoacă apoi contra-revoluţii. Dar istoria - ca aproape toate lucrurile în această perioadă de pandemie - merge pe dos, în sens invers (...): Trump a perfecţionat contra-revoluţia americană lipsită de o revoluţie anterioară (...) a declanşat poate, pur şi simplu, tocmai valul revoluţionar de care se temea", şi care ar putea, în sfîrşit, să "pună capăt contra-revoluţiei americane".
 
Ruptă revoluţionar (de fapt, religios-antreprenorial) de Europa (care înăbuşea religios şi tindea să practice tot felul de pre-capitalisme de stat), dar sfîrşind prin a "devolua" de la sensul modern, de ruptură, al ideii de revoluţie spre cel antic, al revenirii, al reîntoarcerii la o stare anterioară, la un (imaginar) punct de pornire, America s-ar putea să desfăşoare, într-adevăr, o istorie pe dos, în sens invers. Un stat care a practicat masiv contra-revoluţia "albogată" s-ar putea să fi provocat, în sfîrşit, revoluţia de care se temea.
 
Care se traduce, se manifestă, pentru moment (sau pentru început), la singurul nivel imediat, public accesibil, atacabil, adică la nivel simbolic, de furie contra-simbolică, deci ca, literal, revoluţie culturală, ca profanare-desacralizant-reapropriantă: pentru început, împotriva unor statui pe care brusc le vede cineva, dar care susţineau, ca nişte piloni nevăzuţi, peisajul ideologic-mental, sedimentînd şi materializînd, consfinţind ne-dreptatea.
 
Iar cînd spun ne-dreptate spun nu doar nişte nedreptăţi comise cîndva, nişte evenimente mai mult sau mai puţin punctuale, ci o întreagă istorie şi (non)memorie a ne-dreptăţii, o întreagă stare de ne-dreptate perpetuată, "perpetrată", devenită structurală (şi care, ca acum, din cînd în cînd chiar "erupe", neîncetînd însă nicio clipă să clocotească, să ţină societatea sub presiune).
 
Degeaba plîngem şi deplîngem simbolurile, mai mult sau mai puţin culturale, pe care furia mulţimii, declanşată de ceea ce eu, unul, am numit şi voi continua să numesc The Floyd Flu, le pun la pămînt sau le aruncă în ape, sub genunchiul naturii. Cînd nu faci dreptate la timp, din timp, cînd, dimpotrivă, te bazezi pe ne-dreptate transformînd-o, din stare de fapt, în situaţie de drept, este inevitabil ca, mai devreme sau mai tîrziu - cu cît mai tîrziu, cu atît mai grav, mai dramatic, mai "revoluţionar" (contra-contra-revoluţionar) -, ne-dreptatea să se întoarcă împotriva ta la fel, altfel spus, tot ca ne-dreptate.
 
În cuplul infernal revoluţie-contrarevoluţie (în cazul Americii, inversat), dualitatea politică rasială ascunde de fapt ceea ce am numit triunghiul "duşmănos" al politicii. Întotdeauna politica se duce în trei, nu în doi. Sclavagismul modern, "negru", a fost o "triangulară" trans-revoluţionară pur politico-economică, adică o colaborare win-win între clase dominante europene, africane şi americane.
 
Acestui vechi triunghi fundamental îi corespunde şi răspunde azi acela alb/negru, bogat/sărac, stăpînitor/dominat în care important este elementul al treilea: poliţia, ca entitate şi ca rol. Adică atît poliţia efectivă (hiper-militarizată, ca armată de ocupaţie internă, relocată şi reimportată din teatrele de război şi experiment-antrenament din Afganistan şi Irak, dar după modelul contrainsurecţional cu adevărat de avangardă pus la punct de Israel în teritoriile ocupate), cît şi folosirea, pentru beneficii de putere, a unei clase (sau categorii) ca "poliţie" de linşaj împotriva altor clase (categorii).
 
Celui de-a treilea element de ieri - sclavii africani - îi răspunde cel de-al treilea element de azi: poliţia, fie ea instituţional hipermilitarizată sau informal-socială, dar, în America, la fel de militarizată. Şi tocmai între aceste elemente terţe mai mult sau mai puţin evidente, ca postùri, ca roluri, se poartă, în realitate, politica.
 
Ca acum, în America. Ca acum treizeci de ani, în România - cînd, direct, de-a dreptul alchimic, adică revelator, nişte sclavi, nişte "negri" - minerii -, aduşi tot, triunghiular, de departe (adevărat "corp expediţionar"), au fost transformaţi în poliţie (dezvăluind o mai puţin bătătoare la ochi afinitate structurală).
 
Să nu uităm aşadar: cînd nu faci dreptate la timp, cînd profiţi, mult timp, de ne-dreptate, ea se va întoarce împotriva ta tot ca ne-dreptate. Altfel spus: cînd ai fost ne-drept, nu te aştepta să fii tratat cu dreptate.
 
Aşa că "pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri", conducătorule (în general, omule politic, omule de stat) de sclavi-poliţişti! Drept-credinciosule!
 
Biblic, nu? "Evanghelic", nu? Ca în poză!