"Dacă nu e dreptate, nu e pace!"
Steag încremenit
Uitat
Steag fluturînd împotriva
Vîntului
Apoi
Steag în dungi
Ca o pijama
Ca o uniformă de puşcărie
De condamnat
Cu stele de gradat
Ofiţer Comandant
Niciodată Soldat
Asta eşti
Ieri steagul libertăţii
Azi steagul ruşinii
Mîine steagul uitării
Libertate
Ruşine
Uitare
Lucrare
Steag tricolor
Negru
Alb
Roşu
Galben
Maro
Roz
Gri
Pămînt ars
Mutilat
Curat
Supra Dezvoltat
Pe tine pot sta toate culorile
Dar nu stau decît cîteva
Pe lipsa ta de culoare
Pe paloarea ta
Pe lividitatea ta
Învelitoare
Acoperitoare
Din tine s-a extras totul
Şi au rămas doar cîteva culori
Fundamentale
Eşti steagul acestei
Extrageri al
Acestei
Extracţii
Steag
Gol
Stea
G
Cînd poliţia e militarizată şi nu ucide propriu-zis (uneori chiar "cu mîinile goale", altfel spus cu genunchii, cu propriul corp, viaţă pe viaţă, viaţă contra viaţă), cînd poliţia, ca acum, este militarizată, adică înarmată cu arme non-letale, dar mutilante, de pe urma cărora rămîi în viaţă, dar schingiuit pe viaţă - o viaţă redusă la "viaţa pură", la "viaţa nudă", adică expusă, neajutorată, dependentă, nedemnă, ne-suverană, non-autonomă, ne-individuală (în neoliberalism, afrontul suprem, atingerea, defăimarea maximă), deci "infamă" (cf. Foucault) -, ea - adică, prin gura ei, politicul - vorbeşte, normal, de "civili", nu de cetăţeni. Societatea devine atunci inamicul public interior nr. 1. Poliţia este întotdeauna ideologia politică în act, "dramatizată", performată şi performant-performativă.
"Evenimentul extrage dintr-un timp posibilitatea unui timp diferit" (Alain Badiou, "Logique des mondes", 2006, p. 407).
"Aceasta e «criza» abisală, criza crizei: nu mai există o filosofie a crizei, indiferent dacă filosofia este un «domeniu» ori o ontologie fundamentală, discursul capabil să domine diversitatea «regiunilor». Nu ar mai exista prin urmare o «lume», şi cu atît mai puţin o «lume actuală» al cărei orizont comun să permită delimitarea unei experienţe determinabile şi, prin urmare, a unei competenţe sigure (filosofice, ştiinţifice, economico-politice). Anticiparea acestei unităţi, însăşi limba ei pare a ne fi refuzată. Ceea ce ne poate incita să spunem - şi asta e cel mai rău, vor gîndi unii -: poate nici măcar nu există o «criză a lumii actuale». La rîndul său în criză, conceptul de criză ar marca un ultim simptom, efortul convulsiv de a salva o «lume» în care nu mai locuim: nu mai există oikos, economie, ecologie, loc locuibil «la noi acasă». Încă un efort, ne spune cuvîntul criză, care este cu adevărat de la noi de-acasă, încă un efort pentru a salva discursul unei «lumi» pe care nu o mai vorbim, sau pe care o mai vorbim, uneori cu atît mai volubil, ca într-o colonie de emigranţi" (Jacques Derrida, "Économies de la crise", La Quinzaine littéraire, nr. 399, august 1983).