Banala viaţă a lui Florea Furnică

Florea Furnică a mers pe pământ ca mine şi ca tine, poate cu deosebirea că el a mers mai mult desculţ. În Cacaleţii lui, oamenii nu purtau încălţări, treceau prin viaţă în picioarele goale. Cacaleţiul era aruncat departe de oraşe, printre ogoare şi bălţi, şi aşa a crescut Florea, cu gleznele-n praf sau noroi, după cum Domnul dădea soare sau ploaie.
"Cărămidă nouă, dă, Doamne, să plouă", îi cânta Florică cerului care îl asculta dresat, iar băiatul bătea mărunt cu tălpile lui goale pâmântul moale amestecat cu paie şi balegă de cal.
"Cărămidă lucitoare, dă, Doamne, să iasă soare", iar soarele zvânta chirpicii aliniaţi ca soldaţii la raport.

Aşa a făcut Florea Furnică prima lui casă, o odăiţă în care să doarmă toată puzderia de fraţi mai mărunţi care au venit pe lume după el. Şi tot cam atunci a distrus altă casă, alergând după sătenii care au dat foc conacului din sat. Fiecare lua ce putea, s-a strecurat şi Florică printre şoldurile mătuşilor şi umerii unchilor din sat, a înotat printre fese şi flăcări şi s-a ales cu o scurteică boierească din blană.

A venit pe din dos, prin grădini, de frică să nu-i ia cineva paltonul în a cărui blană moale îşi cufunda obrajii înroşiţi de frig. I-a luat mult să ajungă acasă, se înserase şi la apus lumina pălălaia de flăcări cu care ardea conacul lui Marghiloman, desculţ alerga şi sărea gardurile putrede dintre case, dar nu i-a dat prin minte să-şi pună paltonul pe el.
- Ia, mămică, e pentru tine, i-a spus mă-sii care învârtea cu făcăleţul în mămăliga de pe plită.

Femeia n-a zis nimic, s-a uitat la scurteica boierească şi a amestecat mai departe în mămăligă. Apoi a scos făcăleţul şi l-a şters de marginile ceaunului, a răsturnat mămăliga fierbinte pe măsuţă, a luat o aţă din cui şi a tăiat-o în felii aburinde. A pus în mijloc o strachină cu lapte prins, a spart trei cepe roşii şi i-a chemat pe cei mici la masă.
- Tu, nu, Florică, mai stai că am o treabă cu tine! i-a zis ea când l-a văzut că s-a tras cu scaunul mai aproape. A luat scurteica, şi-a trecut-o peste obrajii aspriţi de vânt cât să răspândească în odaie un abur de parfum peste izul de ceapă zdrobită şi apoi a aruncat-o în foc.

A făcut totul cu mişcări lente care răceau sufletul copilului până l-au îngheţat cu totul şi atunci a luat făcăleţul cu urme de mămăligă şi l-a dezvelit pe Florică la spate ca să aibă unde să-i tragă, paştele tău de copil fără minte, ţi-a trebuit să mergi la răscoală după palton, să ne trezim că ne saltă jandarmii din cauza unei ţoale parfumate!

Florică a tras de aici o concluzie cam sucită şi anume că nu trebuie să furi, chiar dacă toţi fură, dar uneori poţi să minţi sau măcar să ascunzi adevărul, să-l arzi, aşa cum făcuse mă-sa cu scurteica, dacă asta te scapă de belele.

Au mai trecut ani, nu mulţi, cât să se transforme Florică din băiat în bărbat să se însoare şi să se tragă la casa lui. În odaia pe care o clădise din chirpicii călcaţi de tălpile lui de copil s-a mutat cu tânăra lui nevastă. Atunci s-a încălţat prima data Florea Furnică, i-au pus în picioare ghete grele, soldăţeşti, pe spate haină groasă de postav verde, l-au aliniat în rând cu alţii, ca pe chirpicii Cacaleţiului, şi i-au trimis la Marele Război.

Mult a mai umblat încălţat prin Europa Florea Furnică, neieşit până atunci din satul lui. Multe graiuri a auzit, el care nu ştia decât româna şi câteva cuvinte de la grădinarii bulgari care dăduseră numele satului, Cacaleţi neînsemnând, aşa cum v-aţi aştepta, vreun lucru mirositor şi de ruşine, ci numele bulgăresc al lăcustei, de la roiurile care orbeau în verile din vechime satul şi rodeau până la rădăcină grădinile de legume ale bulgarilor, lăsându-i pe toţi muritori de foame, de a rămas insecta asta pentru totdeauna în memoria neamurilor mai de temut decât inundaţiile, care amestecau ogoarele cu bălţile sau ciuma care îngropa sătenii sub chirpicii caselor. Cacaleţi, satul lăcustelor. Multă sărăcie mai lucie decât în satul lui sau mai puţin lucie şi mulţi oameni amărâţi a mai văzut, până când s-a trezit prizonier de război în Austria.

A nimerit în casa Theresei Gruber, femeie robustă, cu braţe vârtoase şi cu doi copii mărunţei agăţaţi de poale. Bărbatul îi era plecat pe front, iar prizonierii români fuseseră repartizaţi la muncile câmpului prin tot satul, Plecau dimineaţa de-abia ţinându-se după divizia de blonde prin lanurile de grâu, braţele lor vânjoase de muieri rămase singure secerau mai repede decât maşina neamţului lui Marghiloman de la Cacaleţi.

Florică a stat cuminte unde l-a pus Theresa, i-a dat mătura, el a măturat, i-a pus un pled în hambar, acolo a dormit, i-a dat o bucată de pâine, atât a mâncat. Îl băga în seamă la fel ca pe stâlpul uşii, până într-o zi când a găsit-o plângând. S-a aşezat încurcat lângă ea, şi-a privit picioarele goale, cu unghiile înnegrite de praful ţării străine. Praf ca tot praful de oriunde, valah sau din imperiu, praful lumii.
- Treza! Treza? a şoptit într-un târziu încurcat şi s-a ridicat fără să aştepte vreun răspuns. Şi dacă i-ar fi răspuns, tot n-ar fi înţeles ce-i spune ea în graiul nemţesc care te mitralia.

A doua zi dimineaţă, Theresa Gruber nu i-a mai lăsat pâine pe masă. A strâns firimiturile din urma copiilor, a tăiat o bucată cu coajă rumenă şi i-a pus lui Florică o strachină cu lapte prins în faţă:
- Möchtest du etwas essen? Willst du Sauermilch? Nimm nur, iss!

Asta primea în fiecare zi, lapte prins şi zâmbetul blond al Theresei. Învăţase Florică repede că nu-i nevoie de cuvinte ca să aline lacrimile albastre ale femeii şi a stat atât de mult la Theresa Gruber încât a uitat chipul nevestei de acasă. A uitat de acasă pentru că nu mai ştia nici el unde are casa..

Dar s-a încălţat până la urmă, s-a întors în satul cu ogoare şi bălţi şi a mai purtat ghetele soldăţeşti până s-au rupt de tot.

Adevărul este că nu mai ştiu ce a făcut apoi Florea Furnică. Câţiva copii cu femeia lui şi sute de chirpici pentru mai multe odăi joase, cu pereţii strâmbi, văruiţi în alb, în care să trăiască toţi. O fântână adâncă, cu apă bună din care satul mai bea şi acum, Puţul lui Furnică.

A mers mult cu picioarele goale pe acest pământ, de la naşterea până spre stingerea unui secol, şi ori de câte ori a avut o strachină cu lapte prins pe masă şi-a spus rugăciunea şi a încheiat cu câteva cuvinte pe care doar el le înţelegea: "Nimm nur, iss!"