Radu Rada

Pe Radu Rada viaţa grea o încovoiase la nouăzeci de grade, o bătuse metodic, la rece, ca pe o vergea de fier încăpăţânată. O fi fost şi ea cândva dreaptă şi mlădioasă, acum nu mai putea, mergea sprijinită într-un băţ noduros, cu trunchiul aplecat mult în faţă, la pas cu melcii care se târau pe trotuar, după ploaie. Din casă, de lângă soba de gătit, până la poartă, unde se aşeza cu mine în cuibul cald al braţelor ei ca să ne uităm la lume.

Uite, maică, soarele! pe pământul înmuiat de ploile primăverii desena soarele, un cerc imperfect, înconjurat de linii-raze. Şi uite norii, iar aici suntem noi, baba şi fetiţa. Sub norii în formă de nalangâte, baba zgâria cu capătul băţului două siluete cărora le punea fuste simple în formă de triunghiuri, un triunghi scurt pentru mine şi unul lung pentru ea. Se desena dreaptă şi înaltă sub soarele din noroi.

Mă dădusem deja jos din braţele ei şi încercam să văd cât de departe pot ajunge. Eu păşeam şi ea mă păzea. Atunci mi-am dat seama că baba era blândă, iar blândeţea ei mă împingea să o sâcâi. Mă făceam că fug în stradă, mă făceam că plec departe, mă făceam că trec toate limitele văzute şi nevăzute. Îi căutam capătul răbdării, dar în atâţia ani de viaţă o înfăşurase strâns într-un ghem infinit, iar asta mi-a impus respect.

Apoi a fost cuvântul. Eu întrebam şi baba răspundea:
Mama Baba, de ce eşti urâtă?
Pentru că sunt bătrână.
Dar de ce eşti bătrână?
Pentru că am trăit mult.
Şi de ce ai ochii aşa de zbârciţi?
Pentru că am văzut multe.
Şi de ce eşti şi mamă şi babă?
Pentru că sunt mama babei tale.
Şi cine e baba mea?
Mama mamei tale.

La ea alergam cu ochii în lacrimi şi baba mă apăra de mama sau de mama mamei. Ştiam că ghemele lor de răbdare se deşiră mai uşor şi mă jucam încurcându-le.
- Las-o, e copil, ce ştie ea?! N-o mai bate, vino, hai vino la baba!

Am crescut şi am început să uit de babă. Mai veneam să o văd în serile târzii de vară, când deasupra curţii era cer adevărat, cu stele, şi luna răsărea plină din curtea vecină. Noi mai rămâneam afară, ea pe un scăunel scund, eu direct pe prag.
- Uite, Isus drăguţul cum stă şi se uită la noi de acolo! o auzeam spărgând tăcerea presărată cu cântec asiduu de greieri şi câte un orăcăit de broască.
- Unde vezi? încercam eu să pătrund în întuneric
- Uite-L, maică, acolo sus, pe Lună!
- Unde? Nu e nimic pe Lună!
- Uită-te bine, vezi petele alea? E Isus care şade pe o piatră şi oile care pasc în jurul Lui.
- Mama Baba, luna e departe tare, nu s-ar vedea o oaie de la distanţa asta. Umbrele alea sunt munţii şi prăpăstiile de pe Lună, la fel cum sunt şi pe Pământ.
- Eh, mamă, cum să fie munţi?! Parcă a ajuns cineva acolo, să vadă că sunt munţi pe Lună?!
- Ba chiar a ajuns, am văzut şi la televizor!
- Ştiţi voi, mamă, de toate, copiii ăştia! Ptruuuuţ, zât, se oprea cât să arunce scurt cu un retevei după o pisică străină. Asta e pisica Oiţii, sare gardul la mine, să-mi mănânce puişorii. Auzi la ea, să creadă de la televizor că au ajuns oamenii tocmai pe Lună!

Baba Rada se ridica şi trecea cu greutate pragul în casă, uitându-mă afară, sub cerul cu stele.

Iarna, o găseam în casă, lângă sobă, în liniştea care mirosea a măr copt, doar pe masă deşteptătorul ticăia. Sprijinit de scaun, se odihnea şi băţul noduros. Deasupra patului atârna singura ei poză, mireasă cu ginere. Îşi ţinea mâinile înmănuşate în alb, stinghere pe lângă corp şi tot atunci purtase singura dată pantofi cu toc, ca doamnele de la oraş cărora le ducea lapte şi brânză de două ori pe săptămână ca să strângă bani pentru zestrea fetelor. Patru copii născuse baba, fete toate, una-i murise de mică.

Una n-a avut zile, spunea ridicând arătătorul şi părea mulţumită, aşa mureau copiii pe vremuri, de febră, de gâlci, de deochi, din te miri ce. N-o întrebam de nume, atunci tăcea.

Toţi pomii din curte înfloriseră, când Baba Rada a intrat în casă şi s-a lungit în pat, sub tabloul cu ea mireasă şi el ginere. Cât a fost el de duşmănos şi cât o chinuise că-i făcuse doar fete, baba a simţit când venise timpul să-l urmeze şi a zis că se duce la el.

Nu o ştia nimeni să fi fost bolnavă, nu se văitase că o doare ceva, doar a stat cu încăpăţânare în pat, a fost mai rău cu fiecare oră şi în câteva zile chiar a murit.

Lumea zicea că n-a mai avut zile, iar ea ştiuse când zilele i s-au terminat.

Veneam de la şcoală, cu ghiozdanul meu de carton roşu atârnat în spate. Săream bordurile după scheme de mine concepute şi jucam şotron pe dalele mari ale trotuarului. Baba Rada îşi făcea ieşirea aşa cum ceruse, într-un car tras de doi boi care mergeau demni, legănând uşor din coarnele enorme. M-am suit pe o bancă şi m-am uitat în car. Radu Rada şedea întinsă şi era dreaptă, îi trecuse încovoiala vieţii.

***
Ani de zile nu a mai fost nimic. După plecare urmează nimicul, aşa credeam, până când am găsit o poză mică, cu margini dantelate. Îmi intra în podul palmei, dar mă vedeam acolo, în cuibul cald făcut din braţele babei, amândouă cu ochii mijiţi de la soare.
- Cine-i acolo, mama? m-a interogat curioasă o voce mică.
- O înţeleaptă. Ne-a lăsat ceva preţios, un fel de inel.
- E din aur?
- Nu, e un inel invizibil, dar foarte valoros, îl purtăm amândouă în fiecare celulă.
- Cum a făcut asta?
- E mama mamei mamei mamei tale. Mama bătrână, Mama Baba.
- E complicat, nu înţeleg.
- Uite, hai să-ti explic. Baba Rada avea un ghem nesfârşit de iubire de al cărui fir tot trăgeam. Îl deşiram şi îl deşiram, dar niciodată nu i-am găsit capătul. A trăit suficient de mult încât să mi-o amintesc şi, fără să ştiu, mi-a trecut mie firul.
- Inelul invizibil?
- Da, oamenii de ştiinţă i-au găsit o formulă complicată şi i-au pus un nume lung, se numeşte ADNmitocondrial. Fiecare femeie din neam îl dă mai departe fiicei ei, care îl dă fiicei ei şi tot aşa, de la începuturile lumii. Eu am învăţat târziu, din cărţile de genetică, despre inelul acesta, dar Radu Rada cred că a ştiut dintotdeauna.