Pomana de vii

Cândva lumea arăta ca o coşniţă gătită în ştergar curat, în mijlocul căreia trona o farfurie cu colivă multicolorată şi încoronată cu biluţe de ciocolată. Lumea întreagă defila la şosea şi evenimentele ei se petreceau în văzul satului. Noi umblam în cârduri ca răţuştele şi alergam la poartă pentru fiecare convoi trist sau vesel: botez, veste, nuntă sau înmormântare.

Închişi în curtea grădiniţei, dincolo de gardul din ochiuri de sârmă, prinşi de întreceri cu melci şi bătălii cordiale cu cărăbuşi, lăsam totul baltă şi fugeam la stradă când configuraţia obişnuită a acesteia era schimbată de ceva extraordinar, ca mersul gigantesc al combinelor şi treierătoarelor spre campaniile agricole anunţate zilnic, la radio şi TV, cu depăşiri de plan cincinal. "Gloria, Victoria, asta este Nadia", strigam fără sens, salutul nostru entuziast, către maşinăriile uriaşe, dar nu căutam neapărat un sens în tot ce se petrecea, lucrurile stăteau aşa cum le era dat să stea şi nu ne mirau deloc.

De sâmbetele morţilor sau de alte sărbători mari, strada se popula cu femei îmbrăcate în negru care veneau de la biserică cu coşniţele pe braţ. Cu cât erau femeile mai înnegrite şi mai sobru îmbrăcate, cu atât se cuvenea să fie coşniţa mai colorată şi mai bogată. Se opreau în faţa grădiniţei, iar noi ne strecuram palmele până la încheietură prin romburile gardului. Primeam o lingură de colivă pe care, dacă aveam noroc, trona o bombonică neagră şi lucioasă ca un nas de căţel, dacă spuneam un cuvânt fără sens, "bodaprostea", ceea ce nu ne deranja, ba chiar ne amuza inserţia "prost", la fel cum toţi ştiam pe de rost şi urlam în cor poezia despre căţelul pedepsit cu un ou fierbinte, în special ultimul vers care conţinea un cuvânt interzis: "Zice Zdreanţă-n gândul lui,/ S-a făcut a dracului!"

Lumea era pe înţelesul meu, această scenă cu câteva mătuşi şi bunici care hrăneau cu coliva lor glazurată o droaie de copilaşi îmi era familiară. Dacă printre ele era chiar bunica, sora bunicii, verişoara ei sau vreo vecină, îmi strecura prin gard şi o eugenie de 75 bani, căreia îi rodeam crema până la osul biscuitului insipid.

Colivele, cozonacii, colacii şi alte bunătăţi rituale erau pregătite de bunici, ele ştiau rosturile şi cum se învârt zilele anului după coordonate străvechi şi misterioase. Pentru mine, erau nişte jaloane culinare ale scurgerii timpului, coşniţa arăta diferit în funcţie de anotimp. Primăvara venea cu bucăţele dure de alviţă, farfurii cu măcinici, cozonaci şi ouă roşii de Paşti. Cireşele şi pâsatul cu lapte marcau începutul verii. Vara coaptă avea struguri şi colaci de Sântă Mărie, iar iarna se prăjeau scovergi şi bucăţele de carne.

Mai târziu am început să-mi pun întrebări asupra scopului pe care-l aveau aceste farfurii cu "împărţeală", pregătite pe o masă mare deasupra căreia bunica ardea şoptit un mănunchi de lumânări. Era rândul meu să le duc prin vecinătate şi mă mira modul în care schimbam mâncarea între noi. Duceam la vecina şi primeam imediat o farfurie aproximativ identică şi atunci am tras concluzia că pur şi simplu testăm care dintre femei face cea mai bună mâncare. Care, la Paşte, coace cel mai bun cozonac, din acela care se desfăşoară în fâşii, nu sfârâmicios, nici călâu, galben ca un pui abia ieşit din ou, cu coaja exact cât trebuie de rumenită. Pentru bunica era un prilej de a scruta bunăstarea şi relaţiile vecinilor: "Ia uite, de unde o fi avut Marioara a lu' Vintilică atâta cacao pentru umplutură?", şi îi simţeam în voce o undă de invidie, după care urmau presupunerile: cine şi cu cât să-i fi adus Marioarei pachetele de cacao, probabil de pe motonava de unde îi cumpărase şi fiică-sii blugi Zico de 1.000 lei, pentru că e fată mare şi trebuie să se mărite. Atâta bănet doar pentru ca fata Marioariei să-şi arate la tot satul bucile strânse în blugi, pentru că lumea şi-a pierdut ultimul strop de ruşine. Iar acesta era cel mai blând dintre comentarii. Pe măsură ce au trecut anii, comentariile bunicii au devenit din ce în ce mai acide şi s-au presărat cu cuvinte neaoşe, interzise cândva urechilor mele, pe care nu se mai sfia să le aducă în ajutorul portretizării celor care o nemulţumeau stricând rânduiala lumii vechi, iar mie a început să-mi placă să stau cu ea nu doar din raţiuni gourmet.

Şi cimitirul cădea tot în sarcina bătrânelor satului. Ele îngrijeau mormintele, puneau flori, aprindeau lumânări. Cimitirul era pe o latură a triunghiului pe care-l străbăteam zilnic, cu colţurile ABC şcoală-casa bunicilor-acasă, un spaţiu familiar unde mergeam adesea să ne jucăm. Nu-mi amintesc ce găseam de joacă în cimitir, doar că acolo creşteau mulţi irişi, timp îndelungat irisul a rămas pentru mine o floare a mormintelor, dar nici de speriat nu era nimic, oricâte glume cu fantome şi strigoi se făceau în cercul de copii. Uneori dădeam peste cruci ale oamenilor despre care ni se vorbea, dar nu-i cunoscusem sau îi cunoscusem vag: bunici duşi înainte să ne fi născut noi, străbunici cu care aveam amintiri foarte vagi sau vecini de la case mai îndepărtate. Pe măsură ce creşteam, cimitirul a început să se populeze cu repere mai cunoscute, moartea întâmplându-se chiar unora mai tineri şi câtorva colegi din şcoala satului. Dar societatea nu suferea de tanatofobie acută sau adulţii nu credeau că este necesar să ne îndepărteze de cimitir aşa că, ani mai târziu, când bunica a început să se plângă de ameţeli şi dureri de şale, am fost delegată să smulg iarba, să strâng vegetaţia uscată şi să îngrijesc florile. Acum cimitirul mi se părea ba trist, ba amuzant şi hoinăream printre monumente citind epitafuri scrise poetic sau cu greşeli de ortografie, observând modul în care designul monumentelor s-a schimbat de-a lungul timpului, de la coroniţa din piatră sculptată a celor mai vechi, la fotografia funerară montată pe granit sau pe moderna marmură neagră.

Trimisă la cimitir ca înlocuitor de babă, "să aprinzi şi tu, mamă, nişte lumânări, să smulgi puţin iarba şi să sapi măcar în jurul trandafirilor, e sărbătoare mare mâine şi o să ne râdă lumea", îmi aleg de explorat un colţ mai îndepărtat şi, tot citind nume şi chipuri străine, mă opresc trăsnită în faţa mormintelor bunicilor. De pe crucea din piatră nouă, pe care nu apucaseră să crească pete de muşchi verde-gălbui, bunicii mă priveau uşor melancolici, încadraţi umăr lângă umăr de o ramă rotundă. Mormintele erau proaspăt săpate şi greblate mărunt, împrejmuite cu gărduleţ din fier forjat, vopsit lucios, ceea ce le dădea un aer nepotrivit, de macabru festiv. Pe fiecare moviliţă îmbobocea câte o tufă de trandafiri din soiul foc de tabără, un fel de culme horticolă a cochetăriei funerare.

Pentru câteva secunde, impresia de ireal mi-a întunecat imaginea şi a trebuit să mă aşez uşurel pe gărduleţ. Contactul palmelor transpirate cu metalul rece şi o adiere de vânt primăvăratic m-au adus un pic la realitate. Nu se poate, nu se poate, mi-am spus, acum vreo oră i-am lăsat acasă, nu există salturi în timp şi sigur oamenii nu înnebunesc brusc sau măcar nu li se întâmplă netam-nesam, la prima tinereţe. Impresia de ireal nu m-a părăsit de tot, s-a îmbogăţit cu note de perplexitate, farsă şi furie, pe măsură ce mă îndreptam totuşi îngrijorată spre casa bunicii. Am găsit-o vie, sănătoasă, în acelaşi capot în care o lăsasem, doar îşi pusese un şorţ şi toca cu mişcări energice verdeaţă pentru puii de curcă. A amestecat tocătura cu câteva gălbenuşuri de ou fiert şi mălai, a turnat o cană cu apă, a frământat bine şi, în timp ce-şi ştergea mâinile pe poalele şorţului, a binevoit să mă observe:
- Ce făcuşi? Arăţi de parcă ai fi văzut-o pe ţaţă-ta Biţa goală!
- N-am văzut-o pe ţaţa Biţa goală, nu uiţi că se dezbrăca prin curte, deşi e moartă de doi ani, dar ai uitat că voi sunteţi vii şi v-aţi făcut cruce la cimitir, cu poză şi trandafiri roşii pe morminte. Ce crezi că am simţit când am dat nas în nas cu voi doi zâmbitori pe cruce?
- Eh, ce "să simţeşti"? E o cruce ca toate crucile, doar n-om da banii pe "marmoră", să fim noi mai cu moţ în toţi morţii din cimitir. Ia zi? Ţi s-a părut frumos?
- Frumos?! Mi s-a făcut frică, m-am răţoit eu, incapabilă să-i explic bunicii senzaţia de ireal şi farsă, care încă nu mă părăsise.
- Frică?! De ce să-ţi fie frică? Ia, vino să-ţi arăt ceva.

Într-o cotineaţă întunecată, sprijinite de nişte butoaie unde ţineau porumbul şi uruiala pentru porci, am distins siluetele lugubre a două coşciuge lăcuite, cu capacele puse alături şi însemnate cu câte o cruce mare. O găină s-a zburătăcit speriată când am intrat.
- Ete a moartii ce eşti tu, a strigat bunica după pasăre. Doar n-oi cuibări în tronul meu, că te fac friptură. Avem totul gata, mi-a zis aproape mândră, mângâind cu palma muchiile coşciugului, de acuma poate să vină, mi-am luat o piatră de pe suflet.

Sigur că ştiam obiceiurile bătrânelor din sat de a-şi pregăti cele necesare, hainele de moarte, vrafurile de prosoape, batiste şi eşarfe, cearşaful şi macatul pentru îngropăciune şi ştiam că şi le arătau una alteia, pipăind dantela şi fineţea lucrăturii, aşa cum noi ne lăudam între fete cu o pereche nouă de pantofi sau cu nişte cercei frumoşi, dar la atât de mult nu mă aşteptasem şi nici la ce a urmat, pentru că acolo, în semiîntunericul cotineţei pentru furaje şi coşciuge, bunica m-a invitat săptămâna viitoare la pomana lor hărăzită de an, o pomană cu orânduiala celor care ar fi trecuţi de un an la cele veşnice, au totul pregătit, dar le-a mai rămas de murit.

Lipsa mea i-ar fi supărat, şi apoi bunica gătea extraordinar, pusese pomana în zi de frupt ca să se bucure rudele şi vecinii de ciorba ei de cocoş, soseau una după alta tăvile cu ostropel în vin şi dolangaci portocalii. Masa era întinsă sub umbra unei bolte de căpşunică şi supranaturalul de săptămâna trecută fusese înlocuit cu un fel de film comic-noir. Oamenii savurau talentul culinar al bunicii şi-l stropeau cu vinul bunicului, care prezida din capul mesei. Îşi turnau un pahar şi ciocneau zâmbitori cu viitorii morţi, nu înainte de a anticipa un fel de pioşenie sau tristeţe, manifestată prin vărsarea câtorva picături pe pământ de sufletul cui s-a rânduit, apoi plonjau natural în conversaţia vioaie care înconjura masa de pomană. Se auzeau furculiţe, râsete, întrebări şi răspunsuri se încrucişau pe deasupra bucatelor până când cineva îşi amintea de scopul ospăţului cu câte un "Să fie primit!", ce aducea o notă scurtă de sobrietate ca un moment de reculegere care dispărea repede mâncat de pofta mesenilor.

Când se ridicau să plece, erau îmbujoraţi şi veseli de vin roşu şi mâncare bună, iar bunica îi însoţea până la poartă, mergând mărunt pe lângă ei, cu o tavă de pomană pe care trona un colac cu coaja rumenă străpunsă de o lumânare aprinsă, ca moartea înfiptă în carnea vieţii.