Oraşul de la miezul nopţii

Charlie Jane Anders a fost editor al site-ului de science fiction şi fantasy io9.com. A debutat editorial cu romanul Choir Boy în 2005. În 2013, povestirea ei Six Months, Three Days a obţinut Premiul Hugo, iar următorul ei roman, Toate păsările din cer (2016), a câştigat premiile Nebula, Locus şi Crawford şi a fost nominalizat la Premiul Hugo.
*
Cine ne controlează somnul ne controlează şi visele. Iar de aici mai e un singur pas să ne controleze întreaga viaţă.
*
Ianuarie este o lume muribundă. O parte a planetei este cufundată într-un întuneric îngheţat, în vreme ce, pe partea cealaltă, totul e pârjolit de o lumină orbitoare. Umanitatea atârnă de un fir de aţă, împrăştiată în două oraşe arhaice, construite pe o fâşie de apus nesfârşit. Dar viaţa în oraşe este la fel de periculoasă ca în deşerturile din afară.

Într-o lume în care până şi timpul este controlat de conducători, iar nivelul de lumină e reglat artificial, sufletele pierdute sunt trimise printre umbre, în sălbăticie.

O astfel de paria, sacrificată în noapte, dar salvată de timp şi de legătura cu o bestie misterioasă, se va ridica din sălbăticie ca să preia întreaga putere, înainte ca planeta să fie zdrobită de greutatea rasei umane.

Cea mai aşteptată carte din 2019 pentru The Verge | Book Riot | Kirkus | BookBub
Câştigător Premiul Locus 2020 la categoria: roman science-fiction.

"E un roman cu şi despre «mileniali», oameni tineri, care trebuie să-şi găsească drumul printr-o lume nedreaptă, coruptă şi violentă." (The Guardian)
"O ficţiune critică, inteligentă, care testează graniţele momentului în care ne aflăm ca specie, ilustrând printr-o distopie antrenantă eşecurile noastre, dar şi capacitatea nelimitată de a ne schimba." (Tor)


Bianca vine spre mine, sub un cer mult prea larg. Amurgul de un alb incandescent desenează un halo din şuviţele ei negre, fine şi ciufulite. Priveşte în jos, agitată, de parcă ar încerca să pună capăt unei certe cu ea însăşi, apoi înalţă capul, mă vede şi în ochi îi mijeşte un zâmbet care îi alintă şi gura. Momentul recunoaşterii, alchimia contactului vizual, îl resimt atât de intens, încât orice altceva nu e decât o umbră de imagine. Când ajunge pe Bulevard, unde mă aflu eu, Bianca râde la o glumă pe care se pregăteşte să mi-o spună şi mie.

Când ne întoarcem în campus, două frunze de gutui mohorâte, dintre cele atârnate de cadrul uşilor de sărbători, ne flutură pe la glezne. Codiţele lor uscate, nouă la număr, se îndepărtează de noi grăbite, ca nişte picioruşe agile.


Zac trează în camera noastră întunecată, ascultând cum respiră Bianca pe raftul-pat de vizavi de mine. Apoi îi aud vocea:
- Sophie?
Mă sperii atât de tare când o aud vorbind după stingere, încât mă răsucesc şi cad grămadă pe podea.

Bianca chicoteşte din patul ei, eu îmi masez noada. Mă aştept să dea buzna peste noi o figură autoritară, poate un Supraveghetor, şi să ne săgeteze din priviri fiindcă am tulburat orele de linişte. Dacă nu poţi dormi odată cu toată lumea, nici măcar nu eşti om.
- Sophie, linişteşte-te! îmi spune Bianca. N-am vrut decât să te întreb ceva. Dar acum am uitat ce anume.

Vede că n-am chef de distracţie şi nu mai râde.
- Nu vei da de belea, te asigur! Aici nu putem învăţa nimic dacă nu ne punem noi însene mintea la contribuţie, nu crezi? Doar n-o să ne ţină-n loc toată viaţă o regulă pe care am învăţat-o când eram mici.

În primele zile după ce am devenit colege de cameră, mă feream de ea cât puteam. Mă strecuram în spaţiul îngust de deasupra coşului de rufe din baia laterală, lângă rezervoarele voluminoase din care conţinutul se scurgea pe dinafară, folosite ca toalete. Bianca gesticula mereu şi râsul ei umplea locul de voie bună. Când mi s-a adresat prima dată, am presupus că o compătimea pe fata teribil de ruşinoasă venită din partea întunecată a oraşului şi că trebuia s-o ignor până când avea să se dea bătută.

Dar nu s-a dat. Acum mă uit la silueta ei în timp ce mă adun de pe jos.
- Dar şi tu respecţi regulile, îi spun. Adică n-ai ieşi din cameră acum. Probabil că ai putea. Ai reuşi să te furişezi afară şi să rătăceşti pe străzi fără să te prindă Patrulele Somnului. Dar nu o faci, pentru că tu chiar respecţi regulile.
- Da, nu alerg goală pe stradă în Perioada de Reflecţie, zice Bianca, râzând. Dar ce rău facem dacă stăm puţin de vorbă după stingere? Mulţumită Biancăi, mă simt de parcă noi două tocmai am coborât din prima navetă de pe nava-mamă într-o lume nou-nouţă şi putem face orice ne dă prin cap. De când mă ştiu, n-am putut să adorm la ore fixe, odată cu restul lumii. Uneori îi vorbeam în şoaptă fratelui mei Thom, când credeam că e treaz, sau îmi găseam de lucru încercând să fac mici fapte bune pentru familia mea adormită, de exemplu, reparam nişte ochelari sau puneam şlapii fratelui meu exact în locul unde avea să-şi pună picioarele când se trezea. Dar tata mă prindea de braţ pe întuneric şi mă strângea destul de tare ca să nu-mi mai curgă sângele prin mână şi să scâncesc printre dinţi. Mai târziu, după ce coboram jaluzelele şi casa noastră se umplea din nou de o lumină ştearsă, tata răcnea la mine şi nu mai vedeam altceva decât faţa lui, de un roşu-aprins. Orice lucru îşi schimbă forma pe întuneric. Muchiile ascuţite sunt şi mai ascuţite, pereţii par mai îndepărtaţi, obiectele fragile se răstoarnă mai repede. Mă trezeam lângă ai mei, îngrămădiţi cu toţii în acelaşi pat, şi îmi închipuiam că, pe întuneric, aş putea să-mi schimb şi eu forma.


Bianca a mai găsit o carte, tocmai în fundul bibliotecii şcolare, pe unul din rafturile acelea putrezite la care ajungi numai după ce cotrobăi sub un munte de gadgeturi stricate de-ale coloniştilor şi nişte ţoale de demult. Cartea e o ferestruică spre trecut, adevăratul trecut, acela în care Coloniştii Întemeietori au ajuns pe o planetă cu o faţă îndreptată întotdeauna spre soare şi habar n-aveau cum o să reziste acolo.
- Asta e istoria, de fapt, spune Bianca, procesul de transformare a idioţilor în vizionari. Ne plimbăm amândouă prin centrul zonei temperate a oraşului, pe lângă contraforţii de aur tociţi ai Palatului, inspirând miresmele pieţei de lux, de unde Bianca tot încearcă să-mi cumpere nişte pantofi mai buni. Pe Bianca nu o vezi decât citind. Devorează cărţile, de parcă s-ar teme să nu-i cadă ochii din cap înainte să le termine. Dar nu citeşte niciodată lecturile care ni se dau ca temă.
- Sunt aici să aflu lucruri noi, nu să studiez.

Îşi ţuguie buzele, iar chipul său, alungit şi colţuros, dobândeşte perfecţiunea clasică. Împărţim camera de-o vreme, dar conversaţiile acestea mă tulbură şi acum. Continui să încerc cu disperare să demonstrez că merit să fiu aici, deşi am luat toate examenele şi am primit bursă. Citesc de trei ori fiecare text primit ca temă, până când suprafaţa cristalină începe să-mi tremure în faţa ochilor. Dar oricine îşi dă seama că sunt o intrusă doar uitându-se la mine - la hainele mele, la părul meu, la faţa mea, asta dacă se sinchiseşte cineva să mă observe.
- Eşti singura dintre noi care a trebuit să muncească din greu ca să ajungă până aici, îmi spune Bianca. Meriţi mai mult decât oricine să fii la colegiu! Apoi îmi repetă că Întemeietorii erau nişte neghiobi, exact când trecem pe lângă uriaşa statuie de bronz a lui Jonas în costum de protecţie, cu braţul ridicat în semn de triumf. Apărătoarele de umeri îi lucesc în razele zorilor, de parcă tocmai ar fi fost scoase din nobilul furnal pentru decontaminare.


Câteodată, Bianca îmbracă o rochie din petale iridescente sau mătase violetă şi dispare împreună cu alţi câţiva studenţi din căminul nostru. Întotdeauna este câte-o petrecere sau un banchet la care trebuie să meargă, să-şi cultive statutul printre elitele oraşului. Stă în prag - silueta ei, un pumnal cu vârful îndreptat în sus - şi-mi zâmbeşte.
- Mă întorc cât ai clipi. Până într-o zi când, după ce s-au tras jaluzelele şi clopotele au sunat stingerea, eu sunt tot singură în cameră. Mă ghemuiesc în obscuritate, nu pot să dorm şi mă întreb dacă e teafără. Când se ridică jaluzelele, Bianca intră în cameră şi se aşază pe raftul-pat.
- Petrecerea s-a prelungit şi era prea târziu să mă întorc înainte să se dea stingerea, îmi explică. A trebuit să rămân la una din gazde.
- Mă bucur că eşti teafără, am fost foarte îngrijorată..., îi spun, dar observ că Bianca stă cu umerii aduşi şi mâinile împreunate în faţa ochilor.

Rochia ei cea nouă, din fire de argint care se unduiesc în valuri sclipitoare, i se adună pe şolduri.
- Nu fac... Nu fac nimic altceva decât să joc rolul pe care toţi se aşteaptă să-l joc. Sunt o ipocrită.

Bianca scutură din umeri, apoi continuă:
- Uneori mă tem că alţii mă citesc ca pe-o carte deschisă, dar poate că ar fi mai rău dacă n-ar fi aşa. Când o văd deprimată, mă înmoi, de parcă aş avea oase de mămăligă. Mă aşez lângă ea, atentă să nu-i stric rochia. Ce delicată e linia gâtului său...

Tăcem amândouă. Nu mă pricep să rup tăceri.
- Nici măcar nu ştiu de ce vrei să fii prietena mea, îmi spune.

Mă ridic şi aduc ceainicul din hol. Peste câteva minute, torn ceai fierbinte într-o cană şi i-o pun în mână.
- Încălzeşte-te, o sfătuiesc, cu voce blândă. Bianca dă din cap a încuviinţare, soarbe cu sete din licoarea cu gust înţepător, apoi oftează prelung, de parcă a înţeles că s-a întors în locul de care aparţine. Furăm mereu ceainicul şi-l ţinem la noi pentru că nu-l mai foloseşte nimeni, dar cineva n-are de lucru, se furişează în camera noastră când nu suntem acasă şi duce globul acela înflorat înapoi în oficiu, unde cică îi e locul.
- Încălzeşte-te! îi spun a doua oară.

Nu termină bine ceaiul, că începe să ţopăie şi să spună bancuri, iar eu aproape am uitat că nu i-am spus de ce vreau să fiu prietena ei.


Suntem în Barul Public, în locul nostru obişnuit din intrândul de sub scări, unde miroase a ciuperci fermentate. La etaj, o trupă de ragtime scoate sunete lungi şi discordante din ţiteră şi trompetă. Se discută despre cel mai recent meci de fotbal de pe noul teren de sport din Întinderile Nordice. Bianca mă întreabă ce m-a determinat să fiu prima persoană din familia mea - chiar şi din cartierul meu - care merge la colegiu. De ce nu m-am mulţumit să termin liceul, să mă aşez la casa mea şi să-mi fac ucenicia pe undeva, ca toată lumea?

Mă fixează cu ochii ei mari, căprui, de parcă ar fi mai multe Sophie în faţa ei şi se amuză încercând să le suprapună. Întrebările personale m-au îngrozit dintotdeauna, dar, când mi le pune Bianca, simt cum mă scaldă valuri de plăcere. Nu o face din curtoazie şi nici nu vrea să mă înţepe cu întrebarea ei, tăioasă ca un cuţitaş.
- Întotdeauna mi-am zis că o să-mi găsesc şi eu o meserie, ca toţi colegii de clasă, îi răspund într-un sfârşit. Dar pe urmă au vrut să mă mărit. Am avut un prieten în liceu, Mark îl chema. Stăteam amândoi şi urmăream ce fac ceilalţi. Rareori ne adresam câte-un cuvânt. Oamenii ne-au văzut împreună şi au tras concluzia că avea să fie soţul meu. Făceau glume şi trăgeau cu ochiul la noi sau cântau melodii porcoase. Mie mi se făcea greaţă numai la gândul că Mark m-ar putea atinge cu mâinile alea. La un moment dat, de câte ori îl vedeam, o luam la fugă, dar mi s-a spus că trebuie să merg la sesiuni de întâlniri amoroase ca să-mi găsesc alt soţ. "Vine o vreme când trebuie să te măriţi şi să faci copii, aşa cum vine vremea să dormi sau să mergi la serviciu."

Bianca toarnă apă neagră într-un pocal de tinichea.
- Da, aşa se zice sau: "A venit vremea, să mergi pe drumul tău." Oraşul ăsta! Trebuie să le facem pe toate exact la aceeaşi vârstă.
Râde.
- Dar nu eram pregătită, îi spun, însă vocea mea sună ca un mârâit. Abia ce-mi veniseră musafirii de vreo zece ori, că au şi început să mă bată la cap cu măritişul.
- Musafirii? se miră Bianca. Vrei să zici ciclul?

Mă înroşesc toată, de mi se irită scalpul.
- Da, bine, ciclul. Dar am aflat că, dacă aş fi admisă la o şcoală de elită, cum e colegiul, aş putea obţine amânarea măritişului. Aşa că am devenit cea mai bună elevă. Am memorat toate manualele. Am găsit un loc în care să mă ascund, luminat cu zgârcenie, unde puteam învăţa până se dădea stingerea.

Acum Bianca mă priveşte fix, uşor încruntată şi cu buzele subţiri întredeschise. Mă fac mică pe scaun, pregătindu-mă să aud o replică sarcastică. Dar ea scutură din cap şi zice:
- Ţi-ai luat viaţa în propriile mâini. Ai fost mai inteligentă decât sistemul! Este extraordinar! Sorb din pocalul meu şi caut cea mai mică urmă de condescendenţă sau ironie în vorbele ei.
- Crezi tu asta? o întreb.
- La colegiu, toţi sunt ca mine - adică din zona temperată, a confortului, vrea să spună.

Părinţii i-au murit când era mică. A crescut la o creşă cu pretenţii, unde a fost pregătită să ocupe o poziţie de conducere.
- Am venit la colegiu pentru că asta se aştepta de la noi. Să absolvim şi să ne ocupăm locurile în guvern sau în industrie şi pe urmă să ungem şi noi roţile rahatului ăstuia de mecanism care ne ţine în viaţă. Pe când tu, tu eşti altfel. Eu nu mă văd altfel. Mă consider invizibilă.

Bianca îşi comandă turte sărate, crocante şi preparate la aburi, pe care trebuie să le mănânci cu un cârlig special, începând din partea stângă. Prima oară când am încercat să mănânc una, am împrăştiat-o pe masă în cantina colegiului, în faţa mai multor studenţi, şi atunci Bianca s-a aşezat lângă mine pe bancă şi mi-a explicat în şoaptă cum să procedez. Retrăiesc senzaţia aceea de umilinţă de câte ori văd turtele acelea.

În timp ce mâncăm, Bianca mă întreabă cum e să creşti acolo, în partea întunecată a oraşului, pe strada pietruită şi abruptă care urcă spre umbre din ce în ce mai dense, cu duhori înţepătoare de la tăbăcărie împrăştiate de vântul rece al nopţii. Acolo unde te scoli când îţi pătrunde în casă eterna lumină gri şi inima ţi se opreşte o clipă, fiindcă îţi aminteşti, o dată şi încă o dată, că urmează să lucrezi sau să înveţi sub apăsarea unui giulgiu cenuşiu. Dar nu-i vorbesc Biancăi despre asta. În schimb, o consolez cu poveşti despre cât de unită e comunitatea din cartier, despre petrecerile pe care le ţinem pe stradă şi oamenii care îţi dau o mână de ajutor la nevoie.

Bianca mă priveşte în semiîntunericul de sub scări, pătat de câţiva stropi luminoşi.
- Aş vrea să fiu mai mult ca tine! Vreau să-i dezamăgesc pe toţi. Vreau să-i surprind, până când o să moară de atâta surprindere.

Nu râde, însă ochii îi strălucesc ca atunci când spune bancuri. E mai multă lumină în ei decât pe cerul larg sub care am crescut.