Exalare

Ted Chiang s-a născut în 1967 la New York şi a urmat cursurile de informatică ale Universităţii Brown. S-a impus încă de la debut ca unul dintre cei mai interesanţi autori de science fiction din lume, atât prin talentul literar, cât şi prin ideile şi temele abordate. A câştigat numeroase premii pentru povestirile sale:
Ted Chiang are, până în prezent, două volume publicate: Povestea vieţii tale (Stories of Your Life and Others, 2002; Nemira, 2007) şi Exalare (Exhalation: Stories, 2019).
Câştigător: Premiul Locus 2020 la categoria: Nuveletă.

Un portal temporal îl obligă pe un vânzător din vechiul Bagdad să se confrunte cu greşelile din trecut. Un om de ştiinţă care studiază extratereştrii face o descoperire şocantă, cu ramificaţii universale. O privire aruncată într-un univers alternativ pune la îndoială liberul arbitru şi alegerile noastre.

Ted Chiang pune întrebările cele mai vechi din lume: Ce este universul? Ce înseamnă umanitatea? În povestirile lui science fiction răzbat la tot pasul frumuseţea, înţelesurile adânci şi compasiunea.

"O colecţie de povestiri care te pun pe gânduri, te fac să-ţi pui întrebările cele mai grele şi să te simţi mai uman. Un vârf al genului science fiction." (Barack Obama)
"La fel ca predecesorii lui atât de diverşi - Philip K. Dick, Jorge Luis Borges, Ursula K. Le Guin, Margaret Atwood sau Kazuo Ishiguro -, Chiang explorează temele convenţionale ale literaturii SF în moduri cu totul neconvenţionale. Proza lui are ceea ce Orwell numea transparenţă perfectă. Pentru Chiang, curiozitatea umană este motorul divin al progresului." (Joyce Carol Oates, The New Yorker)
Nouă proze cu totul originale, provocatoare şi memorabile, ale autorului povestirii Povestea vieţii tale, ecranizată de Denis Villeneuve cu titlul Arrival.


S-a spus de multă vreme că aerul (pe care alţii îl numesc "argon") este sursa vieţii. Nu este de fapt adevărat şi gravez cuvintele acestea pentru a descrie cum am ajuns să înţeleg adevărata sursă a vieţii şi, ca un corolar, cum se va sfârşi viaţa într-o bună zi.

De-a lungul istoriei, afirmaţia că ne tragem viaţa din aer a fost atât de evidentă, încât n-a trebuit argumentată. În fiecare zi consumăm doi plămâni de aer; în fiecare zi scoatem din piepturi plămânii goliţi şi-i înlocuim cu alţii, plini. Dacă cineva este neglijent şi permite scăderea nivelului său de aer, el percepe o îngreunare a membrelor şi nevoia tot mai mare de reumplere. Rareori s-a întâmplat ca o persoană să nu poată obţine minimum un plămân înlocuitor înainte ca perechea acestuia să se golească; în acele ocazii nefericite când s-a petrecut aşa - când persoana a fost incapabilă să se mişte, fără cineva în preajmă care s-o ajute -, ea a murit la câteva secunde după ce i s-a terminat aerul.

În cursul normal al vieţii, nevoia de aer este totuşi departe de gândurile noastre, ba chiar mulţi ar spune că satisfacerea ei este partea cea mai puţin importantă a deplasării la staţiile de umplere. Asta pentru că staţiile de umplere sunt principalele locuri pentru conversaţii sociale, cele din care luăm atât susţinere emoţională, cât şi fizică. Toţi avem în locuinţe plămâni plini de rezervă, dar, când eşti singur, deschiderea propriului piept şi înlocuirea propriilor plămâni pot părea doar cu puţin mai plăcute decât o corvoadă. În tovărăşia altora însă, ele devin o activitate comună, o plăcere împărtăşită.

Dacă eşti foarte ocupat sau dacă nu ai chef de socializare, poţi să iei o pereche de plămâni plini, să-i instalezi şi să-ţi laşi plămânii goliţi în celălalt capăt al încăperii. Dacă ai câteva minute libere, politeţea elementară îţi cere să conectezi plămânii goliţi la un distribuitor de aer şi să-i reumpli pentru următoarea persoană. Însă cea mai obişnuită practică, de departe, este să zăboveşti şi să te bucuri de compania altora, să comentezi ştirile zilei cu prieteni sau cunoştinţe şi, în trecere, să-i oferi interlocutorului plămâni proaspăt umpluţi. Deşi poate că asta nu înseamnă împărtăşirea aerului în sensul cel mai strict al definiţiei, există o camaraderie derivată din conştiinţa faptului că tot aerul nostru provine din aceeaşi sursă, întrucât distribuitoarele nu sunt decât terminalele vizibile ale conductelor ce se ramifică de la rezervorul de aer aflat adânc în subteran, marele plămân al lumii, sursa întregii noastre alimentări.

Mulţi plămâni sunt returnaţi la aceeaşi staţie de umplere în ziua următoare, dar la fel de mulţi circulă spre alte staţii, când oamenii vizitează districte vecine; toţi plămânii au aspect identic - cilindri din aluminiu lustruit -, aşa că nu poţi spune dacă unul anume a stat permanent aproape de casă, ori dacă a străbătut distanţe imense. Şi tot aşa cum plămânii circulă între persoane şi districte, la fel se întâmplă cu veştile şi bârfele. În felul acesta poţi să primeşti ştiri din districte îndepărtate, chiar şi de la cele aflate la marginea lumii, fără să fii nevoit să pleci de acasă, deşi mie îmi place să călătoresc. Am mers până la marginea lumii şi am văzut zidul din crom solid care se ridică de la pământ până la cer.

Într-o staţie de umplere am auzit pentru prima dată zvonurile care mi-au declanşat investigaţia şi au condus către iluminarea mea finală. Totul a început destul de inofensiv, cu o remarcă a vestitorului public al districtului nostru. Se obişnuieşte ca în prima zi din fiecare an, la amiază, vestitorul să recite o odă compusă cu mult timp în urmă pentru această celebrare anuală, a cărei declamare durează exact o oră. Vestitorul a menţionat că, la declamarea lui cea mai recentă, ceasul turnului bătuse ora înainte ca el să fi terminat, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată. Altcineva a spus că era o coincidenţă, întrucât el tocmai revenise dintr-un district apropiat, unde vestitorul public se plânsese de aceeaşi neconcordanţă.

Nimeni n-a acordat multă atenţie subiectului, cu excepţia simplelor încuviinţări ce păreau necesare. Abia după câteva zile, când a sosit vestea unei abateri similare între vestitor şi ceasul dintr-un al treilea district, s-a sugerat că aceste discrepanţe pot fi dovada unei defecţiuni în mecanismul comun al tuturor ceasurilor din turnuri, deşi era bizar că defecţiunea respectivă determina ceasurile să meargă mai repede, nu mai încet. Ceasornicarii au studiat ceasurile cu pricina, dar n-au putut discerne nicio imperfecţiune. Ba chiar, când au fost comparate cu ceasurile speciale utilizate în scopuri de calibrare, s-a dovedit că toate ceasurile din turnuri arătau ora exactă.

Chestiunea mi s-a părut cumva bizară, însă eram prea concentrat asupra propriilor studii ca să mă gândesc prea mult la alte lucruri. Eram şi sunt un cercetător al anatomiei şi, pentru a oferi context următoarelor mele acţiuni, voi prezenta pe scurt relaţia mea cu domeniul.

Din fericire, moartea este un lucru neobişnuit, deoarece suntem durabili, iar accidentele fatale sunt rare, dar asta îngreunează studiul anatomiei, mai ales pentru că multe dintre accidentele suficient de serioase cât să provoace moartea duc la distrugerea rămăşiţelor decedatului, astfel că nu mai pot fi studiate. Dacă plămânii sunt perforaţi când sunt plini, forţa exploziei poate sfâşia un corp, rupând titanul ca pe o tablă subţire. În trecut, anatomiştii îşi concentrau atenţia asupra membrelor, care aveau cele mai mari şanse să supravieţuiască intacte. La prima prelegere anatomică la care am participat acum un secol, conferenţiarul ne-a arătat un braţ retezat, cu învelişul îndepărtat, astfel încât se vedea coloana solidă de tije şi pistoane de la interior. Îmi amintesc perfect cum, după ce îi conectase tuburile arteriale la un plămân montat pe peretele laboratorului său, el manipulase tijele de acţionare ce ieşeau prin baza neregulată a braţului şi cum, drept răspuns, pumnul se deschisese şi se închisese.

În anii ce-au trecut de atunci, domeniul nostru a avansat într-atât, încât anatomiştii sunt capabili să repare membre deteriorate şi, ocazional, să reataşeze câte un membru retezat. De asemenea, am devenit capabili să studiem fiziologia ţesuturilor vii; eu am ţinut o versiune a acelei prime prelegeri la care asistasem, în decursul căreia mi-am deschis învelişul propriului braţ şi le-am arătat studenţilor cum tijele se contractau şi se extindeau când mişcam degetele.

În ciuda acestor progrese, domeniul anatomiei continua să aibă în centru un uriaş mister nerezolvat: problema memoriei. Deşi ştim câte ceva despre structura creierului, dificultatea studierii fiziologiei sale este binecunoscută, din cauza delicateţii lui extreme. În accidente fatale, este tipic ca, la perforarea craniului, creierul să erupă într-un norişor auriu, lăsând în urmă doar filamente şi frunzuliţe zdrenţuite pe care nu poate fi observat nimic util. Vreme de decenii, teoria prevalentă despre memorie a fost că toate experienţele unei persoane sunt gravate pe foiţe de aur; foiţele acelea, distruse de forţa exploziei, ar fi sursa fulgilor minusculi găsiţi după accidente. Anatomiştii colectează fragmentele de frunzuliţe de aur - atât de subţiri, încât lumina trece verzuie prin ele - şi încearcă să reconstruiască, vreme de ani întregi, foiţele originale, cu speranţa că vor descifra până la urmă simbolurile în care au fost înscrise experienţele recente ale decedatului.

Eu n-am subscris la teoria aceea, cunoscută ca "ipoteza inscripţionării", dintr-un motiv simplu: dacă toate experienţele noastre sunt într-adevăr înregistrate, atunci de ce memoriile ne sunt incomplete? Partizanii ipotezei inscripţionării au oferit o explicaţie pentru uitare - sugerând că, de-a lungul timpului, foiţele îşi pierd alinierea faţă de stilusul care citeşte amintirile, ajungându-se ca foiţele cele mai vechi să nu mai aibă deloc contact cu el -, totuşi nu mi s-a părut niciodată convingătoare. În acelaşi timp însă, recunoşteam că era o teorie fascinantă; eu însumi dedicasem multe ore examinării fulgilor de aur la microscop şi-mi pot imagina cât de izbăvitor ar fi fost să răsuceşti butonul pentru reglaj fin şi să vezi cum, treptat, simbolurile devin lizibile.

În plus, cât de minunat ar fi fost să descifrezi amintirile cele mai vechi ale unei persoane decedate, unele pe care ea însăşi le uitase! Niciunul dintre noi nu poate ţine minte mai mult de o sută de ani din trecut, iar arhivele scrise - consemnări pe care noi înşine le-am făcut, dar despre care abia dacă ne amintim - se întind doar câteva sute de ani în trecut. Oare câţi ani am trăit înainte de începerea istoriei scrise? De unde am venit noi? Ipoteza inscripţionării este seducătoare prin promisiunea găsirii unor răspunsuri în interiorul propriilor creieri.

Eu susţineam ipoteza concurentă, potrivit căreia memoriile noastre sunt stocate într-un mediu în care procesul ştergerii nu este mai dificil decât cel al înregistrării: poate prin rotirea unor angrenaje de roţi dinţate ori printr-o anume poziţionare a unor comutatoare. Implicaţia acestei teorii este că tot ce am uitat s-a pierdut cu adevărat, iar creierii noştri nu conţin istorii mai vechi decât cele aflate în biblioteci. Un avantaj al teoriei este că explică mai bine motivul pentru care, atunci când în persoanele moarte din cauza lipsei de aer sunt instalaţi plămâni, resuscitaţii nu au memorie şi sunt complet lipsiţi de minte: cumva, şocul morţii a resetat toate angrenajele sau comutatoarele. Inscripţioniştii susţin că şocul cauzează doar alinierii foiţelor, însă nimeni nu dorea să ucidă o persoană vie, fie şi un imbecil, pentru a soluţiona dezbaterea aceasta. Eu concepusem un experiment care mi-ar fi putut îngădui să determin, dincolo de orice îndoială, adevărul, însă era riscant şi necesita o examinare atentă înainte de a fi făcut. Rămăsesem indecis foarte mult timp, mai exact până am aflat alte ştiri despre anomalia ceasurilor.

Dintr-un district încă şi mai îndepărtat a sosit vestea că vestitorul public de acolo observase, de asemenea, că ceasul din turn bătuse ora înainte ca el să-şi fi terminat recitarea din noul an. Notabil în cazul acela era însă faptul că ceasul din districtul său avea un mecanism diferit, în care orele erau marcate prin curgerea mercurului într-un recipient. Discrepanţa nu mai putea fi explicată acum printr-un defect mecanic comun. Majoritatea oamenilor suspectau că era vorba despre o glumă proastă, pusă la cale de poznaşi. Eu aveam altă bănuială, una mai sumbră, pe care n-am îndrăznit s-o rostesc cu glas tare, dar care mi-a decis cursul de acţiune: efectuarea experimentului meu.

Primul instrument pe care l-am construit a fost cel mai simplu: în laboratorul meu, am fixat patru prisme pe suporturi şi le-am aliniat cu multă atenţie, astfel încât apexurile lor să formeze colţurile unui dreptunghi. În aranjamentul acela, o rază de lumină direcţionată spre una dintre prismele inferioare era reflectată în sus, după aceea înapoi, după aceea în jos şi după aceea din nou înainte, într-o buclă cvadrilaterală. În felul acesta, dacă stăteam cu ochii la nivelul primei prisme, aveam o imagine clară a propriei cefe. Acest periscop solipsist era baza experimentului.

O dispunere rectangulară similară de tije de acţionare permitea ca deplasarea ochilor prin intermediul prismelor să poată fi însoţită de acţiune. Bateria de tije de acţionare era mult mai mare decât periscopul, totuşi relativ simplă ca design, pe când instrumentele fixate în capătul tijelor aveau un grad mai mare de complexitate. Periscopului i-am ataşat un microscop binocular montat pe un contact glisant care se putea mişca într-o parte şi-ntr-alta sau în sus şi-n jos. Tijelor de acţionare le-am adăugat o reţea de manipulatoare de precizie, deşi o asemenea descriere este insuficientă pentru aceste culmi ale artei mecanice. Combinând ingeniozitatea anatomiştilor cu inspiraţia oferită de structurile corporale pe care le studiau ei, manipulatoarele permiteau operatorului lor să execute orice sarcină pe care ar fi efectuat-o în mod normal cu propriile mâini, dar la o scară mult mai mică.

Asamblarea acestor echipamente a durat luni întregi, însă nu-mi puteam îngădui să nu fiu extrem de meticulos. După terminarea pregătirilor, puteam să pun fiecare mână pe o matrice de mânere şi manete şi să controlez o pereche de manipulatoare situate în spatele capului meu şi, în acelaşi timp, să utilizez periscopul pentru a vedea cum lucrau ele. După aceea aveam să fiu în stare să-mi disec propriul creier.

Ştiu prea bine că ideea sună a nebunie pură şi, dacă aş fi povestit despre ea vreunui coleg, acela ar fi încercat cu certitudine să mă oprească. Totuşi, nu puteam să cer altcuiva să-şi asume un asemenea risc de dragul cercetării anatomice şi, întrucât doream să conduc eu însumi disecţia, n-aş fi fost mulţumit să fiu doar subiectul pasiv al unei operaţii. Autodisecţia era singura opţiune.

Am adus o duzină de plămâni plini şi i-am conectat între ei cu un colector. Dup-aceea am montat ansamblul acesta sub bancul de lucru la care urma să stau şi am poziţionat un distribuitor pentru conectare directă la admisiile bronhiale din pieptul meu. În felul acesta, dispuneam de o rezervă de aer pentru şase zile. În eventualitatea în care nu mi-aş fi putut termina experimentul în timpul respectiv, programasem vizita unui coleg la expirarea intervalului. Bănuiam însă că unicul motiv pentru care n-aş fi putut termina operaţia în perioada alocată ar fi fost că mi-aş fi provocat singur moartea.

Am început prin a îndepărta placa foarte curbată care alcătuia ceafa şi creştetul capului meu; apoi cele două plăci, mai puţin curbate, ce formau părţile laterale. Mi-a rămas doar placa feţei, care era însă blocată într-o ramă de restricţionare şi, din unghiul periscopului meu, nu-i puteam zări suprafaţa interioară; vedeam însă expus propriul meu creier. Consta dintr-o duzină sau mai multe subansambluri, cu exteriorul acoperit de cochilii complicat modelate; poziţionând periscopul lângă interstiţiile ce le separau, am obţinut o întrezărire incitantă a mecanismelor fabuloase din interiorul lor. Deşi puteam distinge foarte puţine, era cea mai frumoasă maşină complexă pe care o văzusem vreodată, aflată atât de departe de orice dispozitiv construit de om, încât era indiscutabil de origine divină. Imaginea era atât însufleţitoare, cât şi ameţitoare - şi am savurat-o strict estetic pentru câteva minute, înainte de a-mi continua explorările.

Potrivit ipotezei generale, creierul este divizat într-un motor aflat în centrul capului, care se ocupă de cogniţia propriu-zisă, înconjurat de o reţea de componente în care sunt stocate memoriile. Ceea ce am observat concorda cu această ipoteză, deoarece subansamblurile periferice păreau să semene între ele, pe când cel din centru părea diferit, mai eterogen şi cu mai multe părţi aflate în mişcare. Componentele erau asamblate totuşi prea strâns între ele ca să pot desluşi funcţionarea lor; dacă intenţionam să aflu mai multe, îmi trebuia un punct de vedere mai intim.

Fiecare subansamblu avea un rezervor local de aer, alimentat de un tub ce pornea de la regulatorul situat la baza creierului meu. Mi-am focusat periscopul pe subansamblul cel mai din spate şi, utilizând manipulatoarele de la distanţă, am deconectat rapid tubul de ieşire şi am instalat în locul lui unul mai lung. Practicasem manevra aceasta de nenumărate ori, aşa încât o puteam executa în câteva clipe; chiar şi aşa, nu aveam certitudinea că aş putea termina conectarea înainte ca subansamblul să-şi fi golit rezervorul local. Am continuat abia după ce am fost satisfăcut că operarea componentei nu fusese întreruptă; am rearanjat tubul mai lung astfel încât să am o vedere mai bună asupra interiorului interstiţiului ce-i urma: alte tuburi care-l conectau la componentele vecine. Utilizând perechea cea fină de manipulatoare pentru a pătrunde în spaţiul îngust, am înlocuit tuburile, pe rând, cu altele mai lungi. În cele din urmă, am ocolit întregul subansamblu şi am înlocuit toate conexiunile sale cu restul creierului meu. Acum puteam să demontez acest subansamblu din cadrul care-l susţinea şi să-l scot prin ceea ce fusese ceafa mea.

Ştiam că era posibil să-mi fi deteriorat capacitatea de a gândi şi să nu-mi dau seama de asta, dar rezolvarea câtorva teste aritmetice de bază a demonstrat că nu păţisem nimic. Cu un subansamblu atârnat de un eşafodaj, deasupra, aveam acum o imagine mai bună a motorului cognitiv din centrul creierului meu, totuşi nu exista spaţiu suficient ca să apropii şi mai mult microscopul pentru o examinare amănunţită. Ca să pot să-mi cercetez cu adevărat funcţionarea creierului, trebuia să deplasez din locurile lor alte şase-şapte subansambluri.

Meticulos, grijuliu, am repetat procedura înlocuirii tuburilor la alte subansambluri, repoziţionând unul dintre ele mai în spate, alte două mai sus şi alte două în părţi, şi suspendându-le pe toate de eşafodajul de deasupra capului. După ce am terminat, creierul meu semăna cu o explozie încremenită la o fracţiune de secundă după declanşarea detonării - şi m-am simţit din nou ameţit când m-am gândit la asta. Motorul cognitiv era însă acum expus, susţinut pe o coloană de tuburi şi tije de acţionare ce coborau prin trunchiul meu. Dispuneam de asemenea de spaţiu pentru a roti microscopul complet la trei sute şaizeci de grade şi pentru a vedea şi feţele dinspre interior ale subansamblurilor pe care le mutasem din locurile lor. Am văzut acolo un microcosmos de maşinării aurii, un peisaj de rotoare minuscule şi de cilindri la fel de miniaturali.

În timp ce admiram scena aceasta, m-am întrebat unde era corpul meu. Mijloacele care-mi deplasau vederea şi acţiunile prin cameră nu difereau, în principiu, de cele care-mi conectau ochii şi mâinile originale de creier. Pe durata experimentului, manipulatoarele acestea nu erau practic mâinile mele? Lentilele amplificatoare de la capătul periscopului nu erau în esenţă ochii mei? Eram o persoană exteriorizată, cu micul ei corp fragmentat situat în centrul propriului creier dilatat. În această configuraţie improbabilă, am început să mă explorez.

Mi-am întors microscopul spre un subansamblu de memorie şi am început să-i examinez designul. Nu mă aşteptam să izbutesc să-mi descifrez memoriile, ci doream numai să pot înţelege modul de înregistrare a lor. Aşa cum anticipasem, nu se vedeau stive de foiţe, dar, spre surprinderea mea, n-am văzut nici baterii de angrenaje sau comutatoare. Subansamblul părea constituit aproape exclusiv dintr-o baterie de tubuleţe cu aer. Prin interstiţiile dintre tubuleţe, se întrezăreau unduiri ale interiorului bateriei.

Cercetând cu multă atenţie şi mărind amplificarea vizuală, am văzut că tubuleţele se ramificau în capilare cu aer, ce erau întreţesute cu o reţea densă de sârme pe care erau articulate frunzuliţe aurii. Sub influenţa aerului ieşit din capilare, frunzuliţele erau menţinute în diverse poziţii. Ele nu erau comutatoare în sensul convenţional al termenului, deoarece nu-şi puteau menţine poziţia în absenţa unui curent de aer, dar am presupus că erau similare comutatoarelor căutate, mediul în care erau înregistrate memoriile mele. Unduirile pe care le vedeam erau probabil acţiuni de reamintire, când o dispunere specifică de frunzuliţe era citită şi trimisă înapoi spre motorul cognitiv.

Înarmat cu această nouă înţelegere, mi-am îndreptat apoi microscopul spre motorul cognitiv. Şi aici am văzut o reţea de sârme, însă frunzuliţele suspendate pe ele nu erau fixe, ci oscilau înainte şi înapoi aproape prea rapid ca să fie distinse. Aproape tot motorul părea să fie în mişcare, constând mai degrabă dintr-o reţea decât din capilare cu aer şi m-am întrebat cum putea aerul să ajungă în mod egal la toate frunzuliţele de aur. Am examinat multe ore frunzuliţele, până am înţeles că ele însele jucau rolul capilarelor; frunzuliţele formau conducte şi valve temporare ce existau doar atât cât să redirecţioneze aerul spre alte frunzuliţe, după care dispăreau. Acesta era un motor aflat în transformare continuă, ba încă şi mai mult, care se transforma pe sine ca parte din funcţionarea sa. Reţeaua nu era o maşină, ci o pagină pe care era scrisă maşina şi pe care maşina însăşi scria neîncetat.

Se putea spune că întreaga conştiinţă îmi era codificată în poziţiile acestor frunzuliţe, dar ar fi fost mai exact să spun că era codificată în şablonul mereu schimbător de aer ce acţiona frunzuliţele. Privind oscilaţiile acestor fulgi de aur, am înţeles că, spre deosebire de ceea ce se presupusese dintotdeauna, aerul nu oferă pur şi simplu energie motorului care ne realizează gândurile. Aerul este de fapt însuşi mediul gândurilor noastre. Noi înşine nu suntem decât un şablon de fluxuri de aer. Memoriile nu-mi erau înscrise ca şănţuleţe pe foiţe şi nici ca poziţii ale comutatoarelor, ci sub forma unor curenţi persistenţi de argon.

După ce am priceput natura acestui mecanism în reţea, o serie de intuiţii mi-a traversat rapid conştiinţa. Prima şi cea mai banală a fost înţelegerea motivului pentru care aurul, metalul cel mai maleabil şi mai ductil, era singurul material din care puteau fi realizaţi creierii noştri. Doar cele mai subţiri foiţe se puteau mişca suficient de rapid pentru un astfel de mecanism şi doar cele mai delicate filamente puteau acţiona ca articulaţii pentru ele. Prin comparaţie, bavura de cupru ridicată de stilusul meu când gravez cuvintele acestea şi pe care o perii de pe coală când termin fiecare pagină este la fel de grosolană şi de greoaie ca şpanul. Acesta era însă un mediu în care ştergerea şi înregistrarea puteau fi făcute rapid, mult mai repede decât orice montaj de comutatoare sau angrenaje.

Am înţeles după aceea motivul pentru care instalarea de plămâni plini într-o persoană care a murit din cauza lipsei de aer nu o readuce la viaţă. Frunzuliţele din interiorul reţelei rămân echilibrate între perne de aer continue. Dispunerea aceasta le permite să se mişte rapid înainte şi înapoi, dar, dacă fluxul de aer încetează, totul este pierdut; toate frunzuliţele colapsează în stări indecise identice, ştergând şabloanele şi conştiinţa pe care le reprezintă. Restabilirea alimentării cu aer nu poate recrea ceea ce s-a volatilizat. Acesta era preţul vitezei; un mediu mai stabil pentru stocarea şabloanelor ar fi însemnat o funcţionare mai lentă a conştiinţei noastre.

În clipa aceea am priceput şi soluţia la anomalia ceasurilor. Am înţeles că viteza mişcărilor acestor frunzuliţe depindea de susţinerea lor de către aer; cu flux suficient de aer, frunzuliţele se puteau mişca aproape fără frecare. O mişcare mai lentă se datora faptului că erau supuse la multe frecări, ce puteau să apară doar dacă pernele de aer care le susţineau erau mai subţiri şi aerul care curgea prin reţea se deplasa cu forţă mai redusă.

Prin urmare, nu ceasurile din turnuri merg mai repede, ci creierii noştri merg mai încet. Ceasurile din turnuri sunt acţionate de pendule, al căror ritm nu variază niciodată, sau de curgerea mercurului printr-o ţeavă, care nu se modifică. Însă creierii noştri se bazează pe trecerea aerului, iar când aerul acela curge mai lent, gândurile ne încetinesc şi ni se pare că ceasurile merg mai repede.

Mă temusem că creierii noştri ar putea încetini şi posibilitatea respectivă fusese cea care mă motivase să-mi fac propria disecţie. Însă presupusesem că motoarele noastre cognitive - deşi alimentate cu aer - aveau totuşi o natură mecanică, iar un aspect al mecanismului se deforma treptat prin oboseală, fiind astfel responsabil pentru încetinire. Aşa ceva ar fi fost teribil, însă exista cel puţin speranţa că am putea să reparăm mecanismul şi să ne readucem creierii la viteza originală de operare.

Dar, dacă gândurile noastre erau şabloane pure de aer, iar nu mişcarea unor angrenaje dinţate, atunci problema era mult mai serioasă, pentru că se ridica întrebarea: Ce ar fi putut încetini curgerea aerului prin creierii tuturor persoanelor? Nu putea fi vorba despre o reducere a presiunii din distribuitoarele staţiilor de umplere; presiunea aerului din plămânii noştri este atât de mare, încât trebuie redusă printr-o succesiune de regulatoare înainte de a ajunge la creier. După părerea mea, reducerea forţei rezultă din direcţia opusă: creşterea presiunii din atmosfera care ne înconjoară.

Cum se poate aşa ceva? Aproape imediat după formularea întrebării, a apărut unicul răspuns posibil: cerul nostru nu are o înălţime infinită. Undeva, dincolo de limitele vederii noastre, zidurile de crom ce ne înconjoară lumea probabil că se curbează spre interior pentru a forma un dom; universul nostru este o incintă etanşă, nu un puţ deschis în partea de sus. Iar aerul se acumulează treptat în interiorul acestei incinte, până când egalează presiunea din rezervorul de dedesubt.

Acesta este motivul pentru care, la începutul acestei gravări, am spus că aerul nu este sursa vieţii. Aerul nu poate fi nici creat, nici distrus; cantitatea totală de aer din univers rămâne constantă, iar dacă aerul ar fi tot ceea ce ne trebuie pentru a trăi, atunci n-am muri niciodată. În realitate însă, sursa vieţii este diferenţa dintre presiunile aerului - curgerea aerului din spaţiile unde este dens către spaţiile unde este rarefiat. Activitatea creierilor noştri, deplasările corpurilor noastre, acţiunile tuturor maşinilor pe care le-am construit vreodată sunt determinate de mişcarea aerului, de forţa exercitată când presiuni diferite încearcă să se echilibreze reciproc. Când presiunea din tot universul va fi egală, tot aerul va fi nemişcat şi inutil; într-o bună zi, vom fi înconjuraţi de aer staţionar şi nu vom putea obţine niciun beneficiu de pe urma lui.

În realitate, noi nu consumăm deloc aer. Cantitatea de aer pe care o extrag din perechea de plămâni noi a fiecărei zile este exact cea care se pierde în exterior prin articulaţiile membrelor mele şi prin îmbinările învelişului meu, exact cea pe care o adaug atmosferei din jurul meu; tot ce fac este să convertesc aerul aflat la presiune mare în aer aflat la presiune mică. Prin fiecare mişcare a corpului, eu contribui la egalizarea presiunii în universul nostru. Prin fiecare gând pe care îl am, grăbesc sosirea acelui echilibru fatal.