Ferestre şi ochi

Nu avem o părere teribil de bună despre cei dinaintea noastră. Chiar dacă umplem cărţile de istorie cu laude la adresa marilor figuri ce ne-au precedat, chiar dacă ne place să ne lăudăm cu nobleţea şi vitejia neamurilor noastre, nu avem o părere teribil de bună despre cei care ne-au populat trecutul. Din viteza maşinilor noastre, aruncăm priviri superioare căruţelor lor; din faţa calculatoarelor noastre, privim cu îngăduinţă caligrafia manuscriselor; din casele noastre închise în pereţi de sticlă, privim nedumiriţi zidurile groase din piatră. Îi privim. Nu este sigur că şi pricepem ce vedem.

Spunem că îşi făceau ferestre mititele la case pentru că nu aveau cu ce să acopere goluri mai mari. Aşa credem noi şi aşa am proceda noi, dar nu facem efortul de a afla motivele lor – adevăratele motive. Astăzi, pentru noi, ferestrele au menirea de a lăsa lumina să intre în încăperi. Avem şi norme care ne arată cît de mare trebuie să fie fereastra unui dormitor sau a unei bucătării ori a unui birou. Pentru noi, importantă este doar cantitatea de lumină care pătrunde într-un spaţiu închis. E drept, multă vreme, ochiurile din ziduri erau acoperite cu piei de animale sau, mai tîrziu, au fost potrivite acolo bucăţi de sticlă nu foarte mari (atît cit permitea „tehnologia" timpului). S-ar fi putut face şi ferestre mult mai mari (vitraliile o dovedesc), dar nu au vrut. Şi noi ne grăbim să spunem că nu puteau. Şi nu au vrut pentru că ei nu vedeau fereastra ca pe o soluţie de a lumina încăperile. Fereastra era dispozitivul prin care inspectau exteriorul, era locul prin care priveau înafară, era ocheanul lor îndreptat spre lumea largă. Or, pentru aşa ceva, nu era nevoie de o fereastră cît peretele.

Oraşul modern oferă arareori imagini seducătoare sau dinamice. Pe sticla ferestrei zace aceeaşi imagine fadă şi imobilă. Nimic atractiv. Prin ferestre, nici măcar nu sosesc informaţii credibile despre vreme şi omul modern află cum este timpul de la televizor, nu de la fereastră. Şi nici măcar anotimpurile nu mai sînt dibuite prin fereastră. Blocurile de beton de dincolo de ea nu sînt sensibile la schimbarea anotimpurilor şi nici nu arată altfel de la un sezon la altul. Rarii copaci (greu de găsit cu privirea) nu au atîtea frunze ca să lipească măcar cîte una pe fiecare geam. Nu au nici măcar atîtea frunze cît să acopere trotuarele pentru a anunţa toamna. Doar temperaturile şi notele de plată la „întreţinere" ne mai aduc aminte în ce parte a anului ne aflăm. Nu şi imaginile de dincolo de fereastră.

Ferestrele caselor vechi sînt priviri mijite. Cele ale caselor moderne sînt ochi holbaţi în gol, exprimînd (în cel mai bun caz) consternarea.

Prea puţin timp zăboveau oamenii prin spaţii închise, pentru a se plînge de lumina puţină; trăiau în afara casei, unde lumina era din belşug. Şi arareori ezitau să iasă; ploaia, zăpada, căldura nu erau motive de a rămîne închişi între ziduri.

E drept, cărţile vechi plasau scenele romantice prin dreptul ferestrelor. Acolo îşi făcea veacul o prinţesă în aşteptarea cavalerului hărăzit. Greu de montat un asemenea tablou în oraşul modern. Ferestrele de astăzi sînt chioare, căci prinţesele, emancipîndu-se, şi-au luat lumea în cap.

Nu avem o părere teribil de bună despre cei dinaintea noastră, deşi nu este sigur că ei sînt cei demni de milă.