5, ziua de după 4 (iulie). (Dere)lecţia (şi lecţiunea) mea

5 după 4, ca "zi de apoi" care perpetuu se adaugă - şi se poate adăuga - unei date fixe care pretinde să fixeze, se îngheţe, să monumentalizeze, să "statuieze" (să statueze statuficînd) istoria deschisă, prezent după prezent - cum cresc copacii, cum se formează piatra, marmura ("curgerea productivă a timpului", Antonio Negri).
 
Numai de putere, dominaţie şi asuprire e vorba. De asigurare a darului inegalităţii, a dreptului inalienabil la inegalitate în sensul tău şi în favoarea ta ca să nu fie în de-favoarea ta. De permanenta nevoie "naturală" de "re-echilibrare" a unei balanţe inexistente prin permanenta, constanta ei dez-echilibrare ca (sfidez aici pudibonderia anti-cacofonică a utilizării preţioase a limbii române: acolo unde nu pot fi evitate, sonorităţile neplăcute urechilor sensibile nu trebuie să deformeze exprimarea, trimiţînd-o pe coclaurile unor ocoluri aberante), ca, deci, consolidare, materializare, fixare, îngheţare: favorizare a spaţiului în defavoarea timpului (a monumentului în defavoarea momentului) - de unde permanenta tendinţă de a împietri şi hiper-structura istoria prin arhitectură şi monumentalitate: spaţializare hiper-materializantă, spaţiu-materie în loc de, firesc, simplu, coordonator, spaţiu-timp. Rupere şi dezechilibrare categorial-ontologică fundamentală. Ruptura ca fundament. De unde, inevitabil, natural, "de-construcţia", cînd construieşti astfel, rupînd, îm-pietrind fractura (construcţia, clădirea şi monumentul ca punere în gips a osului fracturat tocmai prin "îngipsare").
 
Iar aceasta este însăşi definiţia, însuşi fundamentul, temeiul, deopotrivă îngropat şi vizibil, ca post(-)ament, soclu, sol şi subsol, al lumii noastre civilizate, de la începuturile civilizaţiei ei.
 
Nu există stare de echilibru, punct sau moment zero. Revoluţiile sau revoltele, evenimentele explozive, tentativele de "rescriere a istoriei" nu sînt întreruperi, cezuri, decapitări ale cursului sau mersului "natural", ci continuări prin "mutarea cursorului" şi inversarea direcţiei, a polilor, răsturnări şi întoarceri ale violenţei în cadrul unei polarizări violente nu numai pre-existente, ci constitutive. Violenţa este polaritatea însăşi, iar aceasta este însuşi politicul. Legea Pămîntului.
 
Este exact ceea ce se întîmplă acum prin dărîmarea statuilor şi destructurarea instituţiei suprem politice, a supremei expresii a politicului de tip occidental care este Poliţia, la marginea, la extremitatea şi la extrema, în acel punct ultim, de avangardă extremă şi extremistă în care timpul se pierde în/ca spaţiu şi în care avangarda, ca urmare a inevitabilei, dar insesizabilei curburi planetare a tuturor lucrurilor şi faptelor terestre, devine ariergardă, în acel punct extrem-extremist al Occidentului care este America. Care de fapt ar trebui rebotezată, pre-botezată. Cu numele ei de acum, America este numele unei aventuri şi al unei piraterii. Al unei fugi prădător-extractive după aur extern-extrem pentru întreţinerea unor războaie de dominaţie - adică religioase: Dominaţia este Religia Occidentului - interne, al războaielor constitutive pentru Europa. Europa înseamnă Război, inclusiv ca Pace asupra şi în detrimentul unor învinşi ca postament, ca soclu îngropat, făcut sol: so(c)l(u). Lucrurile se scriu, dar nu doar cu litere şi cifre (cifruri), ci şi (poate mai cu seamă) cu semne "diacritice" care le deschid, făcîndu-le variaţia infinită.
 
Deci ceea ce se întîmplă acum, şi are aerul unei revoluţii "culturale", nu este o întrerupere, o ruptură, o cotitură, ci o continuare: aşa cum pacea este, ştim deja, continuarea războiului cu alte mijloace, şi "contra-revoluţia" americană de acum nu este o negare a "revoluţiei americane", care a fost o revoluţie, ci o continuare prin ceilalţi, prin duşmani, a contra-revoluţiei care a fost revoluţia americană.
 
Cînd perpetuezi nedreptatea şi o cultivi profitînd de ea şi bazîndu-te, fundamentîndu-te pe ea, nu te aştepta la vreun moment zero, la vreo echilibrare a balanţei, la dreptate, ci la pura întoarcere a băţului nedreptăţii împotriva ta. Sec. Mecanic. Meta-Fizic.
 
Responsabili pentru violenţa de acum nu sînt în primul rînd şi exclusiv cei care o comit, actanţii ei, ci cei care au exercitat monumental-legislativ violenţa simbolică care, acum, explodează literal şi aspiră să devină, simetric, şi ea la fel de simbolică, adică la fel material-imaterială, prin legi, arhitectură, statui, pedagogie insensibilă şi, deci, habitusuri: la fel de (istoric) transcendentală, adică de ne-chestionabilă; mai mult: la fel de non-tematizabilă, de in-observabilă, de an-obiectivabilă, de "naturală".
 
Violenţa cere violenţă. Numai formele se schimbă şi se traduc. Asemenea energiei. Violenţa este energia istoriei.
 
Asemenea lemnului organic şi marmurei anorganice (ca produse care ocultează un proces, o istorie), dacă vrei să construieşti cu adevărat şi să te pricepi cu adevărat la construit, vei tăia şi vei despica în sensul fibrelor de creştere şi al straturilor de concreştere, nu de-a curmezişul. Occidentul a şocat Lumea şi continuă s-o şocheze, s-o surprindă fundamental tăind de-a curmezişul materia şi construind pe astfel de fasonări ale materiei, de intervenţii pre-gătitoare ale materiei. Din cînd în cînd, securea războiului cu care s-a obişnuit să şi construiască - toate construcţiile lui şi însăşi ideea (occidentală) de arhitectură ţinînd de ideea de fortificaţie, de tăiere de-a curmezişul, nu în sensul istoriei creşterii (transformînd istoria productivă în istorie consumptivă, efervescenţa şi proliferarea infinită în epuizare): tehnica este una, cucerim, ucidem, asuprim şi construim cu aceleaşi tehnici (instrumente şi proceduri) - este respinsă de materie şi îi sare înapoi, i se întoarce în figură şi-n cap, ca acum, făcînd-o, brusc, să o simtă şi ea şi să strige "Au".
 
Chestia cu dărîmarea statuilor, altfel spus a simbolurilor ca fundamente, de care se aferează văicăritor, funebru, acum toată lumea nu este deloc atît de înspăimîntătoare şi de radicală precum pare. Pentru că dacă actualele statui, nişte statui, riscă - şi riscă - să fie înlocuite cu alte statui, nu am făcut nimic, iar radicalitatea e falsă. Aşa cum am formalizat recent, vorbind despre "arta în spaţiul public", nu atît de ALTE monumente avem nevoie, ci de ALT fel de monumente şi poate chiar de ALTCEVA decît monumente.  
 
Ce atîţia eroi inevitabil ucigaşi, ce atîţia eroi şi - inevitabil - atîtea morminte! Statuile eroilor fac pereche, se împerechează obscen, cu atît mai obscen cu cît mai monumental, cu mormintele. Sînt, chiar, nişte mormite sculate pe verticală, pentru a face uitate mormintele orizontale şi mai ales pe cele multiplicat îngropate în uitare - şi care azi, asemenea combustibililor fosili, alimentează energetic explodarea violenţei simbolice, permanent potenţiale şi potenţante, sub forma celei actate, actuale, în act.
 
Eroii cu adevărat civilizatori nu au statui pentru că nu taie de-a curmezişul materiei, ci de-a lungul fibrelor de creştere şi al straturilor de con-creştere. Nu au piele de statuie.
 
Şi da, fundamentele se cutremură, dar de fapt tocmai ele sînt cele care ne cutremură prin însuşi modul lor de zidire pe/prin cracare şi fracturare.
 
Dacă n-am plîns pînă acum pe unii nu avem de ce să îi plîngem acum pe alţii - şi să ne plîngem victimizîndu-ne că victimele fizice, adică propriu-zise, se pot totuşi într-o bună zi răscula şi întoarce, făcîndu-ne felul în efigie peste chipul şi după asemănarea noastră.
 
Ceea ce ne supără este că, brusc, victimele nu mai consimt şi rup contractul social şi civilizaţional fondator care ne leagă de ele.
 
Cum să mai construim fără învinşi? Pe ce, cu resursele cui, şi cine să mai muncească pentru self-monumentele noastre? Aceasta este marea întrebare încă neformulată a cărei simplă formulare ne va putea face să începem să ne dorim să progresăm în sfîrşit ca (!) civilizaţie.