Clădiri de birouri - Poliţia Capitalului (vidul viral)

Clădiri moarte, clădiri-pustiu, clădiri-pustiire. Şi nu e vorba, nu mai e vorba doar de funcţionalism, de un stil, de arhitectură. E sub arhitectură sau dincolo de arhitectură. În afara arhitecturii. Nu mai are de-a face cu arhitectura, cu arta, cu lumea. Cu viaţa. Cu aceste clădiri am ieşit din arhitectură, din lume. Sîntem în lumea lor, care e altă lume. O ne-lume. Nu mai e arhitectonică, e tectonică, arhi-tectonică.
 
Am trecut pragul, am depăşit limita, am fost traşi şi ne-am dus, ne-am tot lăsat duşi, amăgiţi, traşi şi atraşi şi cînd nu, împinşi, în afară, departe - dar de fapt nu mai contează măsura, distanţa -, am pătruns - de fapt, am ieşit: acesta este Exteriorul, În-Afara lumii - în ne-lumea ne-măsurii sau, de fapt, a hiper-măsurii, a măsurii-delir, a măsurării ca dare de fiinţă: infinitul măsurătorii. Sîntem în pustiul luminii, al divinităţii fără lume a Capitalului pur, circulînd înnebunit să se înmulţească, asemenea unui virus - iar pandemia virusului de acum ne-ar putea revela în sfîrşit (non)esenţa, esenţa suprem suspectă, dubioasă, ambiguă, devoratoare, ucigătoare, nimicitoare, de viu fără viaţă, a Capitalului care şi-a mîncat lumea măsurînd-o infinit, logaritmica lui nihilistă.
 
Aceste clădiri an-arhitectonice, extra-arhitectonice, aceste clădiri-pustiu-pustiire implantează, înfig în inima bietelor noastre oraşe îngrămădite, adăugate şi adunate, concrescute cum au putut şi ele şi cum le-a fost istoria (oraşele sînt istorice şi sînt însăşi istoria, aşa cum sînt şi însăşi democraţia: pe viu şi în act), icoana domniei austerităţii, rigorii, zgîrceniei, norma trăirii vieţii ca zgîrci şi morfolire de zgîrciuri, obsesia economisirii, adică a spaimei pierderii posibilităţii de a înmulţi infinit din nimic: religia Capitalului. A economisirii doar pentru unii, pentru ca numai unii să se poată bucura de roadele producţiei, de profit.
 
Clădirile de birouri, din ce în ce mai multe, mai regulate, mai post-arhitecturale, şi cu cît mai multe, cu atît mai pustii, sînt nu doar fantome urbane, ci elemente de deşertificare şi agenţi de pustiire urbană: disciplinare urbană care exclude, care elimină viaţa.
 
Clădirile anarhitecturale de birouri sînt noile sedii ale Poliţiei şi Armatei reunite şi seamănă, toate, cu sediul Gestapoului din Berlin.
 
Le putem vedea, tot mai multe şi mai impersonale, în Bucureşti. Căci aşa arată Capitalul, asta este nu numai imaginea, ci icoana lui, căci este vorba de o religie care transformă lumea după chipul şi asemănarea divinităţii pe care o exal(t)ă.
 
Dar icoana Capitalului poate fi - an-arhitectural, post-arhitectural, trans-arhitectural - flamboaiantă, hiper-estetică, delirantă, macro-obiecte extra-terestre la fel de ne-trăit, sedii-altar, dar numai acolo unde contează, în oraşele şi ariile de unde e dirijat Capitalul, acolo unde trebuie el să se întoarcă înmulţit şi de unde să fie re-trimis să cucerească accelerat şi la infinit o lume sleită, adică doar în Capitalele Capitalului.
 
În zonele indistinct plantaţionar-extractive, acolo unde pustiirea este religia şi politica devenite ethos şi habitus şi care se confundă tot mai mult cu lumea însăşi, şi din care face parte şi ceea ce numim România, capitalismul e sobru, sec, sub-arhitectural, forţă pură, îndeamnă la asceză, impune icoana şi norma economisirii ca lege a economiei făcînd el, primul, economie de estetic, adică neoferind în schimb nimic, măcar ca podoabă urbană, societăţii pe care o suge şi oraşului pe care îl pustieşte (ocupîndu-l cu gol, la fel cum ocupare cu neant sînt şi maşinile-monument mobil tot mai impunătoare, adevărate tancuri "civile", care consumă, fizic, spaţiul urban).
 
Bucureştiul e un oraş mort, ucis de clădirile lui de birouri (şi de maşinile-buncăr ale celor legaţi de aceste clădiri).
 
Care nu sînt clădiri, ci anti-clădiri. Cazărmi de birouri. Clădiri de forţă.
 
Pentru că beciurile noilor clădiri de forţă ale religiei Capitalului nu mai sînt azi dedesubt, în adîncime, sub pămînt, ca în cazul fostelor sedii ale Poliţiei şi Armatei (azi integrate, Poliţie-Armată totală şi infinită, politică, economică, cognitivă, senzorială, discursivă, expresivă etc.: Poliţia Vieţii), ci în afară, în jurul lor, de jur-împrejur, "în rest" (faţă de ele). Societatea, oraşul, lumea sînt, azi, beciurile noii Poliţii a Capitalului, care nu mai este în realitate - nu mai are de ce! - una secretă. Schingiuirea şi torturarea nu mai sînt ascunse şi îngropate de văzul lumii, ci sînt viaţa însăşi, o viaţă redusă, aproape virală, de (aşa cum am numit-o) viu fără viaţă.
 
"Tropice triste", a spus, profetic, deja cineva - azi, întreaga Planetă. Tropicalul şi deşertul, paradisul şi pustiirea, omul-tehno-legumă fără plante.
 
Şi Bucureştiul ucis, pustiit de clădiri moarte, zgîrcite, sedii şi secţii ale Poliţiei şi Armatei Capitalului: oraşul-parcare pa marginea Autostrăzii Luminii dematerializante: Profitul-Lumină, pre-prelevat şi revelat. 
 
Sedii care nu pot fi ocupate şi, eventual, devastate pentru că sînt deja pustii şi constituie devastarea însăşi în act, şi mai ales pentru că nu se poate locui, nu se poate trăi în ele, sedii de birouri anume proiectate şi construite pentru a fi pustii şi pustiitoare, pentru a nu fi ocupate, ci goale, locaţii şi situri, ne-locuri pentru tehno-plante "umanice". Sedii care nu pot fi decît eradicate, rase tocmai cu golul şi pentru vidul viral din ele, sedii ale propagării schingiurii vieţii şi ale pustirii Planetei.