Nu mai avem timp. Doar loc. Unul singur. Acesta (fişe, fişete)

Deschidere abisală.
 
Paradoxal, blocarea, închiderea prezentului (prin legarea de loc, prin "de-spaţializarea" lumii) a produs o dublă deschidere - de fapt, ruptură, "de-buşonare", "des-tupare" -, la fel de abisală, care ne face să ne agăţăm de un prezent deja trecut, care nu mai există. Condiţia temporală normală ("de zi cu zi" şi "clipă cu clipă"!) ne este revelată şi o trăim, normal, paroxistic, căci direct, nemijlocit, fără nicio mediere, ecranare, mascare. Asta şi aşa trăim acum, trăim ne-mascat normalitatea condiţiei noastre, de-asta sîntem atît de daţi peste cap, de contradictorii în gesturi.
 
Dubla deschidere aşadar.
 
Prima este o deschidere în gol, catastrofică, spre trecut, spre ceea ce sîntem, dar care ne trimite înapoi şi în jos, dedesubt: brusc, ne uităm în jos şi simţim lipsa de fundament, faptul că sîntem în gol, iar acest fapt, resimţit pînă acum ca un fel de pernă de aer care ne făcea să surfăm şi să plutim, orizontal, lateral, "superficial", peste lucruri, brusc, ca şi cum ar căpăta greutate şi ar exercita atracţie, asemenea unei planete ne-pline, vide, începe să ne apese, să ne îngrozească.
 
Trimiterea în jos şi dedesubt, spre golul trecutului, blochează şi viitorul. A doua deschidere abisală, spre vid, este deci către viitor.
 
Sîntem - şi ne vedem, şi nu ne suportăm, deci alegem să fugim de noi înşine, dar nu mai avem unde, nici, regresiv, spre trecut, nici, proiectiv, spre viitor, pentru că nu vrem şi nu putem - mincinoşi, comozi (tocmai de aceea şi "comodificabili", modificabili în mărfuri: acesta este, poate, adevăratul post-umanism, deja înfăptuit: omul-marfă!), nepregătiţi, repeziţi - la toate nivelurile, instituţional şi social.
 
Şi atunci e normal să ne temem de viitor, pentru că ne deschide atît existentul, cît şi (mai ales) posibilul, posibilitatea. Sîntem prinşi ca într-un cleşte sau ca într-un cîmp bipolar între înspăimîntător şi promiţător, şi nu ne-am putea feri de abisul trecutului care a provocat anularea prezentului decît asumîndu-ne curajul şi riscul de a ne "arunca" în abisului viitorului. Nu vrem să muncim la viitor, adică la noi înşine, nu mai ştim să facem efort (eforturi creatoare, nu de adaptare, altfel spus "creative"), şi atunci ne replim spre un trecut înspăimîntător, îngrozitor de vid. Sîntem prinşi între două hăuri brusc căscate prin anularea prezentului, şi nu mai avem unde fugi de prezentul care, fără trecut şi viitor, nu mai e timp, ci loc (loc fără spaţiu). Sîntem prinşi între hăul catastrofal, blocant, spre trecut, şi cel proiectiv, promiţător, constructiv - dar numai cu condiţia acceptării propriei realităţi şi a nevoii de a face efort pentru a munci la construirea uneia noi -, spre viitor.
 
Dar noi le confundăm, confundăm cele două abisuri căscate, le luăm drept unul singur, unul şi acelaşi abis: al prezentului, pentru a ne ecrana şi dezastrul trecutului, şi efortul viitorului.
 
Dubla deschidere, existentul şi posibilitatea, proiectarea de a ne propulsa dintr-un vid gol, al realităţii, într-un vid plin, dar al posibilului (şi, balistic, primul nu în anulează, ci îl necesită pe al doilea, ba chiar îl facilitează), chiar este, de fapt, una singură, este prezentul-datorie, prezentul pur etic (grija de celălalt, individualizarea etică prin celălalt, nu prin iluzia şi minciuna individualistă a "sinelui"), de care noi însă fugim, dar problema e că nu mai avem cum şi nu mai avem unde. Şi atunci încercăm să restaurăm, să prelungim, să re-luăm, să ne agăţăm de pluta Meduzei unui trecut apropiat, halucinant de recent, fostul prezent, deja trecut ireversibil - deja lume imaginară, deja fabuloasă. Un trecut, cum spuneam, care deja, vertiginos, nu mai există.
 
Şi atunci - adică acum - pierim. Sîntem transcendental morţi, blocaţi, dezarticulaţi. "Zăpăceală" a "cadrelor".
 
Afectarea prezentului - lipsit de viitor şi obligat să sară în golul viitorului, tocmai pentru a-l "umple" - este cu atît mai insesizabilă şi mai nelămurită cu cît este ontologică, infra-ontică, transcendentală: ne afectează coordonatele, timpul, spaţiul, spaţio-timpul. Timpul s-a oprit, iar noi sîntem obligaţi să redescoperim, a-spaţial, locul, localul, aici-şi-acum-ul, să ne re-locăm, să ne re-localizăm, să locuim, ca termen general, generic, nu să bîntuim şi să ne în-locuim (protezăm, delegăm) la nesfîrşit.
 
Asta va urma, asta se întîmplă deja, "acum".
 
Şi asta nu suportăm, pentru că nu putem contracara: nu mai putem fugi. Pentru că pînă acum fuseserăm (mai mult ca perfect, ehei: ieri, cîndva!) într-o permanentă fugă înapoi şi înainte, combinată într-o dezvoltare retrogradă, ne obişnuiserăm, aceasta ne devenise "fiinţa istorică", să ţesem temporalitatea prin evitare şi salt, printr-o permanentă navetă regresiv-progresivă care ne-a istovit, ne-a vlăguit şi pînă la urmă ne-a zăpăcit, derutat, dezorientat total, tot fugind noi de noi înşine, de prezentul locului şi ca loc.
 
Fugă de noi înşine pentru economii de efort şi de costuri (geometrie umană: ocolul ca drum cel mai scurt) căreia, altfel conceptualizată, i s-a mai spus şi "globalizare".   
 
Sîntem în plină revoluţie. Deocamdată îi spunem "pandemie" sau "virus". Dar sînt doar nişte semnificanţi înspăimîntător, cum spuneam, de goi.