(800) Stresul instituţional (criza sanitară care pune în criză sistemul politic), ştiinţa voioasă şi pandemia-carnaval

Modul în care decurg evenimentele, vreau să spun viaţa publică, românească dar nu numai (nu sîntem deloc mai speciali decît alţii, doar mai vizibili căci mai "la îndemînă"), sub sau în pandemie, constituie o ocazie nesperată de a putea observa normalitatea exasperată.
 
Ce vreau să spun cu această formulă doar aparent paradoxală, şi doar aparent paradoxală pentru că dinamică, încercînd să surprindă şi să exprime "lucrurile" în mişcarea, în dinamica, în neaşezarea lor?
 
Vreau, încerc să spun aşa: că este vorba de reacţii şi de atitudini umane şi sociale normale, fireşti, curente, dar de o normalitate pusă să reziste sau să se afirme în condiţii de a-normalitate, de "excepţionalitate", de excepţie. Da, despre asta e vorba: reacţionăm prea normal, exagerat, excesiv, bolnăvicios, poate, de normal la anormalitate; anormalitatea, excepţionalitatea supra-excită, "surescită" normalitatea, care se agaţă cu disperare şi încrîncenare de "ea însăşi"; în faţa anormalităţii ne comportăm anormal de normal!
 
Să zicem acum că am reuşit să spun ce aveam de spus - deşi nu sînt sigur.
 
Să privim mai întîi către societate, adică spre, la noi înşine. În sensul acestei formule, "normalitate exasperată", nu pot să nu observ următorul fenomen, sau, mai exact, nu pot să nu formulez "cursul evenimentelor" în următoarea formă: dacă ar fi fost o modă, vestimentară sau tehnologică, pe scurt, accesorie (gadgeturile tehnologice au devenit tot mai mult, pînă la indistincţie, accesorii vestimentare, vestimentarul nefăcînd decît să "corporalizeze", să "somatizeze", pînă la indistincţie faţă de "corpul propriu", tehnologia), masca ar fi fost adoptată de toată lumea. Cu frenezie!
 
"Iraţional" deci, ne-am fi mascat cu toţii. "Raţional" şi chiar cu preţul vieţii, dar impus (de situaţie, prin vocea autorităţilor), nu, respingem ceea ce are toate şansele să devină principalul accesoriu vizibil al umanităţii: celebra, deja, mai ales prin respingere, mască de protecţie.
 
Iar acum să ne uităm spre ceea ce se cheamă putere. Aceasta ar fi trebuit prin urmare să coopteze, pentru a atrage (neputînd impune) portul măştii, designeri de modă şi "icoane" ale culturii pop-digitale, "influenceri" şi alte specii şi subspecii ale biotopului dominant, cam aşa cum a procedat, intrigînd, ministrul Culturii cooptînd-o pe Irina Rimes pentru "Ziua Brâncuşi". Credinţa că doar cultura poate şi trebuie să fie "popularizată" şi "vulgarizată" (manifestînd paradoxul unei culturi "structural" "grele" care trebuie "facilitată" ca acces, dar care tocmai prin asta încetează să mai fie "structural" şi "principial" "grea"!) este un stereotip care se cere de mult depăşit: sănătatea sau siguranţa de ce n-ar fi? Sau totul se reduce la vechea marotă a dualismului "ontico-ontologic" artă/ştiinţă, ştiinţa fiind raţională, serioasă, gravă, ţinînd de necesitate, iar arta fiind deja entertainment, element al plăcerii, întotdeauna privită ca superfluă? "Ştiinţa veselă" a lui Nietzsche încă n-a fost inventată...
 
Ce învăţăm, ce vedem, ce se vede în mod privilegiat acum este faptul, constant, structural, că, pentru a se impune şi a fi preluat, adoptat, adevărul nu poate fi prezentat direct sau "brut", ci trebuie "prelucrat" sau "rafinat" estetic, "cultural", făcut, altfel spus, să seducă şi să stîrnească dorinţa şi invidia mimetică.
 
Ca să fie în acord cu adevărul propriei epoci bazate structural (mă amuză să folosesc repetat acest termen aici) pe plăcere, pe imaginar, pe "estetic" şi pe "cultură", adică pe sărbătorirea continuă a depăşirii istorice a necesităţii şi a nevoii, deci pe triumful "superfluului", autorităţile ar trebui, deci, conform acestei logici, acum mai mult ca oricînd, ca "stare de excepţie" şi de "urgenţă", să "mintă frumos" şi să inducă plăcerea de a purta şi de a fi văzut cu mască, cu tot felul de măşti, transformînd întreaga societate într-un carnaval. Dar dacă ar fi procedat astfel ar fi fost, pe drept cuvînt, denunţată şi amendată... Aceasta este forma actuală cea mai pregnantă a aporiilor constitutive ale democraţiei...
 
De fapt, strict referenţial vorbind, trăim acum ce n-am trăit, ce am reuşit să nu trăim graţie, cel mai probabil, stării de urgenţă, adică de închidere în case şi de control strict din primăvară. Abia acum poate veni, în România, criza sanitară, criza instituţional sanitară. Criza sistemului de sănătate, criza unui sistem de sănătate sub-dimensionat, sub-finanţat, prost orientat, dez-orientat, ca să spun aşa, de la misiunea privind sănătatea publică. Criza unui sistem de sănătate publică subminat politic.
 
Ca întotdeauna, aşa cum mă obişnuisem încă din martie, secretarul de stat Raed Arafat este o "Gură de Aur", adică, dacă îl asculţi şi eşti atent, poţi fi sigur că vei afla adevărul crud, adevărul adevărat, adevărul din perspectiva autorităţilor, ceea ce le mînă în luptă, făcîndu-le să acţioneze, să reacţioneze într-un anumit fel. Lui Raed Arafat îi scapă cel mai adesea porumbelul pe gură, cum se spune, poate şi datorită faptului că, deşi "încetăţenit" şi "împămîntenit" româneşte, se raportează liber, intra-extrateritorial, nu numai faţă de limba română, ci mai ales faţă de limba română politică de lemn, plină de perifraze, anacoluturi şi evitări ale adevărului, şi asta, poate, graţie poziţiei lui dintotdeauna ambigue, inside/out, faţă de politic, Raed Arafat fiind prin toată poziţia sa un străin intern, un alogen autohton, şi aici mă refer nu doar la religie sau etnie, ci mai ales la faptul că este un expert pus în posturi administrative, dar care nu-şi uită originile şi provenienţa para-politică de expert civil, de profesionit provenit din rîndurile publicului, netrecut, aşadar, prin "şcolile de partid" ale discursului politic fariseic, populist şi mincinos, pur interesat pe termen imediat.
 
Graţie poziţiei sale integral ambigue, Raed Arafat spune cel mai adesea adevărul aşa cum e el de fapt, din perspectiva autorităţilor. Altfel spus, cu o formulă "de-a lor", "dă din casă", nefiind învăţat să mintă.
 
Deci, acum, cînd vorbeşte - cum a făcut-o la TVR 1 - de "stresul" la care începe să fie supus sistemul medical din cauza înmulţirii cazurilor de infectare, putem înţelege totul: autorităţile "stresează" populaţia pentru ca aceasta să nu ajungă să "streseze" sistemul, adică ceea ce ei, politicul, subfinanţează şi ignoră: sănătatea publică.
 
Nu de dragul nostru se alarmează ei, nu din pricina sănătăţii publice, ci a sănătăţii sistemului de sănătate publică din România, care n-a aşteptat pandemia pentru a fi în stare critică, adică într-o stare de alertă pe care, însă, autorităţile nu au catadicsit să o declare, considerînd că aceea e "normalitatea". În mod "normal", deci, tot ce ţine de sănătatea publică - sistemul, conceptul, filosofia politică şi economică - este eronat, deficitar, greşit - suicidar. Iar acum li se întoarce împotrivă, dîndu-le de gol desăvîrşita incurie.
 
Iar acum noi, cu "relaxarea" noastră de vacanţă, venim şi "stresăm" sistemul medical deficitar, stresînd la propriu sistemul politic dat, astfel, de gol!
 
Despre asta şi numai despre asta e vorba: o criză sanitară care pune în cauză un sistem politic.  
 
Sănătatea ca bun public împărtăşit, deci non-privatizabil. Despre asta, în primul rînd, este vorba. Adică despre cît de mult se poate achita de sarcini publici un sistem bazat pe privatizare (formală sau "informală").
 
Asta arată, pielea asta o jupoaie actuala criză. E de înţeles, atunci, stresul pe care îl resimt autorităţile. Dar nu de dragul nostru, al populaţiei, ci de dragul pieii lor.
 
Întrebarea este: de ce să stresăm politicul neapărat îmbolnăvindu-ne? N-am putea s-o facem sănătos şi direct, propriu-zis politic?
 
Şi n-am putea să ne distrăm ştiinţific, practicînd voios ştiinţa, dacă e nu numai să-i luăm în serios adevărurile, ci şi să o practicăm ca principalul joc de societate: democraţia (procedurală)?