Popularitatea şi muzica (I) “Popular music” – o noţiune controversată

A început să pătrundă şi la noi, printre nenumăratele neologisme de diferite facturi şi termenul “popular music”, care tradus în româneşte – muzică populară – s-ar suprapune ca semnificaţie peste un termen folosit pentru a desemna folclorul. Totuşi, până la a hotărî dacă putem sau nu să-l folosim în româneşte, să vedem despre ce este vorba.

“Popular music” sau muzica populară este un termen folosit pe scară largă în limbajul cotidian, în general cu referire la tipurile de muzică considerate de o valoare şi complexitate mai scăzute decât muzica – artă şi având calitatea de a fi accesibile unui număr mare de ascultători needucaţi din punct de vedere muzical, mai degrabă decât unei elite.

Termenul este extrem de greu de definit cu precizie, din mai multe motive. Pe de o parte, sensul lui s-a schimbat de-a lungul timpului şi variază deseori de la o cultură la alta, pe de altă parte graniţele lui sunt confuze, cu piese sau chiar genuri întregi migrînd dintr-o categorie în alta, situându-se când în interiorul, când în exteriorul acestora, în funcţie de unghiul din care sunt privite. În plus, utilizarea istorică pe scară largă a cuvântului popular i-a oferit o bogăţie semantică greu de redus.

În practică, termenul ”popular music” se referă în general la tipurile de muzică caracteristice societăţilor moderne sau în curs de modernizare din Europa şi America de Nord, începând de la 1800 şi mai mult de la 1900, iar în America Latină şi ţările considerate “din lumea a treia” începând cu secolul XX şi mai ales după al doilea război mondial. Graniţele între „popular music” şi „art music”, cum le denumesc americanii, sau între muzica populară şi cea cultă, clasică, serioasă ori savantă, în viziunea europeană nu sunt, cu toate acestea, foarte ferme: o arie de Puccini cântată de Pavarotti sau Aria din Suita a III-a pentru orchestră de Bach, chiar în original, pot fi privite şi ca muzică populară, care se bucură de o largă audienţă, de un amplu succes în faţa “marelui public”.

Muzica populară poate fi definită prin prisma consumului, prin prisma răspândirii (odată cu dezvoltarea rolului mass-media), dar şi prin relaţionarea cu un grup social (în general clasa muncitoare, văzută în două accepţiuni opuse: fie ca subiect al manipulării comerciale, fie ca sursă autentică de creativitate).

Etape şi evenimente importante în evoluţia „popular music” au fost evoluţia tipăriturii muzicale, editarea cântecelor sau a pieselor instrumentale şi aranjamentelor în ediţii ieftine (sec. al XIX-lea), iar apoi expansiunea tipăririi de cântece pentru voce şi pian sau chitară (începutul sec. XX), înmulţirea corurilor de amatori şi a fanfarelor (sec. al XIX-lea), răspândirea pianelor automate (sec. XX), cererea crescândă de teatru muzical, de la operetă şi vodevil la teatre de varietăţi şi musical (începutul sec. XX), popularizarea dansului în toate clasele sociale (primul război mondial), apariţia şi dezvoltarea caselor de producţie şi de înregistrări (în 1920 erau 80 de astfel de instituţii în Marea Britanie şi 200 în S.U.A.), apariţia şi dezvoltarea radioului, care transmitea muzică înregistrată sau live (după 1920, în S.U.A. fiind vorba despre radiouri comerciale, iar în Europa despre radiouri de stat), apariţia primului film sonor (1927, Cântăreţul de jazz - The Jazz Singer).

După al doilea război mondial, noi elemente determină dezvoltarea muzicii populare, a popularizării muzicii în rândul unor categorii cât mai largi de public. Este vorba despre apariţia unei cantităţi mai mari de timp liber şi bani pentru petrecerea acestuia (1945-73, “economic long boom”), despre apariţia televiziunii (după 1945), în radio despre dezvoltarea canalelor specializate şi apariţia DJ-ului (după 1945), apoi despre apariţia tranzistorului, care creşte portabilitatea radioului. Mai târziu, producţia muzicală se centrează în jurul studioului de înregistrări (una dintre facilităţile extraordinare fiind înregistrarea multi-track), rolul compozitorilor reducându-se atunci când producătorii şi cântăreţii încep să-şi scrie propriul material. În anii ‘70-’80 se răspândeşte caseta audio şi se extinde pirateria muzicală, pentru ca în anii ‘90 să apară studioul de înregistrări care se poate construi acasă (home studio), domeniul divertismentului să ocupe o proporţie uriaşă în societăţile dezvoltate, muzica utilizându-se tot mai des în diferite contexte şi să asistăm, după 1994, la o veritabilă internaţionalizare a pieţei muzicale (1994, capital şi piaţă transnaţionale).

În mod obişnuit, ceea ce poate fi considerat muzică populară cuprinde piese scurte, accesibile unei audienţe largi, în stiluri familiare (foarte rar în stiluri experimentale), care solicită o cantitate mică de cunoştinţe teoretice pentru a fi apreciate (şi uneori chiar pentru a fi produse). Majoritatea lucrărilor ce pot fi considerate “popular music” se încadrează în trei categorii funcţionale principale – dans, divertisment şi fundal –, chiar dacă există şi categorii secundare, mai ales cele care au de-a face cu funcţiile dramei (muzică de teatru, coloană sonoră de film sau televiziune). Cele trei categorii funcţionale principale se întrepătrund de multe ori, schimbîndu-şi chiar rolul între ele.

Muzica populară este un produs al societăţii moderne, în care funcţiile sociale directe ale muzicii tind să scadă, practica artistică începând să capete o anumită autonomie. Elemente universal considerate ca descriind tranziţia către muzica populară sunt, printre altele, ascultarea intensivă în sec. al XIX-lea a baladelor domestice, a adaptărilor pentru fanfară a ariilor de operă, apoi în sec. XX ascultarea compozitorilor-interpreţi de jazz sau pop-rock.

Pe de altă parte, categorii vechi, cvasi-ritualice, au supravieţuit adaptîndu-se unor forme noi; şi ne referim aici la imnuri şi colinde, cântece civice (imnuri naţionale), marşuri asociate cu unele tipuri de organizare militară, cântece de război, de propagandă sau politice (de la muzica războiului civil american, la cântecele naziste, Internaţionala, “muzica patriotică” în regimurile comuniste), cântecele galeriilor de fotbal etc.

Dintre elementele tematice frecvent apărute în muzica populară (cu sau fără text) amintim relaţiile romantice, sentimentale şi exprimarea sinelui. O altă trăsătură tipică pentru muzica populară este tendinţa spre multifuncţionalitate (există cântece care apar în teatru, în formă înregistrată, dar şi pentru dans, la televiziunile comerciale sau pe coloane sonore de film ori spot publicitar), această practică a migrării unor materiale muzicale dintr-un context în altul având şi ea o istorie îndelungată.

Dar vom reveni asupra acestui subiect şi cu altă ocazie.