- Uite-i, nimeni nu lucrează.
Între-adevăr, de-abia atunci am realizat că se lăsase o linişte suspectă în combinat. Nu se mai auzeau zgomotele obişnuite ale muncii. Muncitorii nu lucrau! Stăteau pe lîngă strunguri şi tîndăleau. Parcă aşteptau ceva. L-am întrebat din ochi pe Vio: "Ce-i?"
- Tu n-ai auzit? E revoluţie - mi-a şoptit.
Auzisem. Ascultam şi eu Europa Liberă. Apoi, cu cîteva zile înainte fuseseră arestaţi nişte prieteni şi... dar asta-i altă poveste.
Am rămas pe loc cu Vio şi am mai trăncănit, aşteptînd să vedem ce se întîmplă. Evitam, ca şi vecinii noştri de secţie, să ne interesăm pe faţă ce şi cum. Dar toţi stăteau ca pe ace, fumau nervoşi, umblau aiurea ori stăteau rezemaţi în coate de maşini. Iar maiştrii sau inginerii nu-i atenţionau, tăceau mîlc. Şi oamenii continuau să stea fără rost, schimbînd cuvinte rare, neutre. Ţin minte un bărbat zdravăn de vreo patruzeci de ani, cum petrecea clipe lungi tot închizînd şi deschizînd gentuţa în care ţine mîncarea - meticulos, foarte atent, de parcă de operaţiunile astea ar fi atîrnat ceva de maximă importanţă pentru viitorul combinatului, dar ce zic eu, pentru viitorul omenirii.
După vreo jumătate de ceas, toată lumea s-a ridicat ca la un ison şi a ieşit afară. Să fi fost vreun comandament ceva care a decis? N-aş prea crede. Mai degrabă lumea a reacţionat aşa automat, auzind de la radio ceea ce se întîmpla la Bucureşti - revoluţia a învins, dictatorul a fugit!
Eu şi Vio, bineînţeles, ne-am încolonat în mulţime. N-aş putea zice că eram entuziasmat, mai degrabă confuz, curios. În orice caz, era o stare greu de precizat, nouă, unică pentru mine. Ca şi pentru ceilalţi. După aceea, la cîteva zile, m-a cuprins înflăcărarea, o beţie halucinantă, care m-a ţinut apoi vreo lună şi mai bine. Dar iarăşi, acestea fac parte din altă poveste.
Era o mare de oameni în marş. Toată şoseaua gemea de lume pe întreaga lăţime a ei. Nu vedeam vîrful coloanei. Ne îndreptam spre Casa Pătrată - sediul Comitetului Judeţean de Partid. Asta era în mintea tuturor. La un moment dat, Vio mi-a propus să mergem pe la el - voia să-şi ia o haină mai groasă. Am urcat într-un apartament dintr-un bloc-turn de pe marginea şoselei. Ne-a întîmpinat Aura, nevastă-sa: o tînără frumoasă, cu ochii ei mari, tremurători, ca de căprioară. Se temea ca Vio să nu păţească ceva!
- Lasă că e cu mine! am asigurat-o fanfaron.
Vio a luat haina şi am coborît în stradă. Acum erau şi mai mulţi oameni. Coborau şi din blocuri, veneau şi dinspre uzina Nicolina.
Am ajuns la Casa Pătrată. Oamenii aruncau pe ferestre hîrtii din ceea ce se presupunea că erau documente compromiţătoare. Mulţimea îşi încărca bateriile cu scenarită şi secretomanie. Era musai să dăm în vileag secretele murdare, neapărat murdare, din spatele uşilor de partid închise. Toţi erau dominaţi de aceasta atunci.
Am intrat şi noi, eu şi Vio, în Casa Pătrată, cu ideea vagă de a-l căuta pe Ştefan, colegul nostru de serviciu, care fusese închis, iar acum era eliberat. Auzisem vag, mai mult era o presupunere, că ar fi ajuns la Casa Pătrată. Prin birouri diverşi tipi furioşi răscoleau prin sertare şi aruncau hîrtiile găsite pe ferestre. Unii încercau să formeze un fel de comando, ca s-o aresteze pe Ghiţulica, prim-secretara de partid, care fugise. Jos, în piaţa din faţa Casei Pătrate, mulţimea umpluse piaţa pînă la Casa Dosoftei. Din balcon un poet vorbea destul de confuz în microfoane. Din cînd în cînd dădea microfonul şi altora, care trăncăneau cîte şi mai cîte: care povestea despre viaţa lui grea din regimul Odiosului şi Sinistrei (aşa le spunea la televizor), care relata mînios despre raportările mincinoase şi falsificarea datelor planului, care despre avorturi şi alte chestiuni "monstruoase" ale regimului ceauşist, etc. Între timp poetul citea mesajele primite de la cetăţeni, mesaje dintre cele mai aiuritoare: S-au văzut terorişti în cartierele Alexandru (cel Bun) şi Mircea (cel Bătrîn), iar un TAB circula (bineînţeles, manevrat de un terorist) pe Şoseaua Nicolina. Ştirile nu se confirmă, striga poetul din balcon, au fost trimişi acolo nişte militari profesionişti, de-ai noştri, revoluţionari, să verifice cum stă situaţia. Nişte femei turmentate, pe jumătate din entuziasm, semnalau că o coloană de fum se vedea înălţîndu-se pe undeva prin Podu Roş. S-a dovedit pînă la urmă că era vorba de fumul de la o fabrică de pîine, "că trebuie să mîncăm, nu?" argumenta poetul revoluţionar. Un moş cu căciulă de miel s-a urcat în balcon, a apucat strîns microfonul şi nu-l mai lăsa; striga să se schimbe "bunghii ceia" de metal de la hainele militare, aceia cu stema RSR - copiii noştri să nu mai facă armată cu "bunghii ceia" la haina militară. Da, da, plîngea de mama focului una din femeile turmentate mai sus pomenite: copiii noştri fac armata la Hunedoara, unde sînt nişte căprari şi sergenţi..., iar de Paşti nu ne-au primit nici cozonacii...
Eu şi Vio ne-am plimbat o vreme pe culoarele Casei Pătrate, prin mulţimea alergînd bezmetică în toate direcţiile. Apoi ne-am constituit, fără să ne solicite nimeni, într-un fel de gardă a absentului Ştefan P., care cică se afla într-un birou. În acel birou, care foşgăia de revoluţionari, se discuta aprins. Auzeam aceasta cînd se deschidea uşa - se încerca să se formeze primul consiliu judeţean revoluţionar. Însă Ştefan a ieşit, refuzînd să participe la acest consiliu şi, în genere, la orice consiliu. Aşa că eu şi Viorel nu mai aveam obiectul muncii, ca să zic aşa: Pe cine să păzim? În urma plecării lui Ştefan, a fost ales şef Doru Ţigău. Acesta îmi fusese profesor de filosofie în liceu, aşa că acum aveam pe cine păzi la uşă: pe Doru Ţigău, cel care fusese mai tare în gură la şedinţa aceea aprinsă. Bineînţeles că dom' profesor Ţigău habar n-avea că este păzit de o gardă pretoriană, din care făcea parte fostul său elev. Eram revoluţionari, ce dracu'! Nu luptam pentru avantaje!
Pe urmă au început să se înghesuie la uşă, pînă la sufocare, tot mai mulţi tipi. Tot mai mulţi şi mai dubioşi. Din cînd în cînd apăreau oamenii care se adunaseră în noua gardă a lui Ţigău, formată chiar de acesta. Ăştia făceau ordine, trimiţînd acasă mai cu vorbă bună, mai cu un şut în fund pe cei în plus. "În plus" e un fel de-a spune - toţi cam eram în plus acolo. Aşa se face că am plecat şi noi, punînd capăt unei pagini de aur a revoluţiei iaşiote şi personale.
- Aici nu se întîmplă nici un pîrţ, a concluzionat Vio, aşa că am plecat pe la barurile noastre, ca să continuăm revoluţia la televizor - acolo era mai bine, mai cald, lume multă, ca la meci.
Cînd am plecat de la Casa Pătrată, poetul îşi flutura barba revoluţionară din balcon:
- Nu vă lăsaţi intimidaţi!
Asta am şi făcut la crîşmă: nu ne-am lăsat intimidaţi!
*
O vreme Vio a mai lucrat la institutul de cercetare, pînă ce acesta, împreună cu molohul CUG, şi-a dat duhul. Inginerii de aici, aleşi pe sprînceană înainte, mulţi şefi de promoţie, s-au apucat de altele: unul a înfiinţat o editură, unde universitarii postrevoluţionari, ahtiaţi după grade şi doctorate, şi-au scos cărţile necesare; altul s-a apucat de micul comerţ stradal, vînzînd chiloţi şi sutiene; altul a început o afacere cu cotileţi (piatră de calcar pentru construcţii) cu un partener basarabean, care "m-a tras în piept", cum mi-a zis cînd ne-am întîlnit pe stradă. Şi tot aşa.
Înainte ca şandramaua CUG-ului (aşa-i spunea Vio) să dea faliment, inginerul nostru şi-a căutat prevăzător un loc de muncă. A lucrat o vreme la noi la revistă, ocupîndu-se de difuzare. Cînd nu mai avea ce difuza, căci şi revista noastră s-a dus surgun dracului pomană, Vio a intrat pe nu ştiu ce post la Frigocarne, dar n-a stat mult nici acolo. A intrat apoi într-o afacere cu carne de porc (marile combinate se închideau pe atunci), dar a dat faliment curînd.
Prin '95-'96 ne-am întîlnit încă o dată, după care l-am pierdut (credeam definitiv). Era hotărît să plece în Occident:
- Nu mai e de făcut nimic. România-i pe chituci. Ne-au pus ăştia. Lasă că şi noi sîntem prea blegi. Dracu' mai ştie! Am ajuns ca în China imperială: o clasă de conducători retrasă într-un fel de oraş interzis, cu relaţiile ei de familie şi clanurile de tip mafiot, şi o masă de oameni, care caută soluţii să trăiască în condiţiile unei ţări rămase fără industrie şi cu agricultură de nivel feudal. Ăştia sîntem! Pîrţ! Printre ăştia sînt, sigur, şi eu! Ce să fac? Să aştept o amărîtă de pensie şi să trag mîţa de coadă? Sau să mă înham slugă la vreo scîrbă din ăştia nou îmbogăţiţi? Nu, frate! Am hotărît să plec dincolo.
(va urma)