După o vreme am obosit. Ne-am oprit la o tavernă, din multele care erau acolo, să ne odihnim şi să bem o răcoritoare. Am aşteptat cam mult. Pe mica terasă nu apărea nimeni. Şiragurile de mărgele colorate de la intrarea în clădire clipoceau din cînd în cînd, dar nu ieşea nimeni - mărgelele fremătau în adierea vîntului. Pînă la urmă a ieşit cineva, îndreptîndu-se cu paşi tîrşiţi, de "las' că nu dă han tătarŢ spre noi. Am rămas uimiţi: era Vio! El ne-a recunoscut de-abia cînd a auzit exclamaţiile noastre şi a ridicat ochii.
- Cum ai ajuns aici, Vio?
- Ca vîntul şi ca gîndul, a glumit el. Aici lucrez de trei luni.
Ne-a povestit apoi pe unde mai lucrase, de obicei la restaurante şi bistrouri: în Franţa, în Spania, pe urmă în Italia.
- Şi Aura? a întrebat Maria.
- Aura e aici aproape. Lucrează la o pasticceria.
- Şi copiii?
- Sînt la ţară, la părinţii Aurei.
- Vasăzică v-aţi aranjat.
- Eah! Pîrţ! Trăim şi noi ca armatele de fraieri din Est: ca frunza-n vînt. Ne închipuim că facem bani ca să ne fie mai bine, că pentru copii... pîrţ. Dar de fapt modul ăsta de gîndire este prostie. Ni se scurge degeaba viaţa ca printr-o leică. Umblăm, de fapt, ca nişte găini bete sau ca pasărea aia, cum îi zice...
- Nu te ştiam aşa de pesimist, Vio!
- Eah, uite că sînt! Drept ca pasărea aia sîntem. Cînd e la greu şi e ameninţată, îşi ascunde capul sub aripă. Aşa crede ea, proasta, că trece primejdia. Dacă n-o mai vede, primejdia dispare.
- Hai că nu cred că tu trăieşti cu primejdii şi chestii de astea. Ce te apasă pe tine?
- Uite că de la o vreme te apasă. Oricît se învîrte omul, nu scapă de problemele vieţii, nu le poate trece sub tăcere. Te gîndeşti, te frăsuieşti, dacă ai ceva în cerebel: la rostul vieţii tale pe pămînt, la ceea ce e dincolo, la lumea cealaltă, nevăzută...
S-au lăsat clipe lungi de tăcere între noi. Eram uimit şi mi-am dat seama, că nu mai pot întoarce vorbele în glumă. Ca să trecem peste momentul de jenă, am făcut comanda.
Cînd s-a reîntors, Vio a continuat de unde rămăsese:
- Nu, nu, primejdia nu dispare aşa... pîrţ! Moartea nu dispare. Se întîmplă mereu şi nu ştim niciodată ce este dincolo de mormînt, că trebuie să fie ceva, nu?
- Trebuie.
- Păi, nu? Atunci ce rost mai avem pe pămînt, a izbucnit Vio bucuros că l-am confirmat. În ce să credem? Cînd te gîndeşti la moarte...
- Vio, nu pot să cred că tu cugeţi de dimineaţă pînă seara la moarte. Ce-i cu tine? Ai trecut la vreo sectă? Sau eşti bolnav.
- Toţi sîntem bolnavi, Radule. În ultima vreme, cum să zic, am căpătat o teamă de moarte. Uite, pe mine, om încă tînăr, m-a apucat teama de moarte. Nopţile mi se pare că îmi bate cineva în geam. Tare, că mă trezesc imediat, sar din pat în călduri - fireşte, nu e nimeni. Şi mă apucă o frică de moarte. Şi să vezi chestie! Frica asta de moarte se leagă de un dor mare de ţară. Îmi vine cîteodată să fug, să-mi iau cîmpii.
- Păi, mergi acasă. De cînd n-ai mai fost?
- Să tot fie vreo trei ani. Dar nu cred că asta-i chestia. Mă tem că o să mor şi o să mă abandoneze aici, în Italia. Am aşa cîte un atac de panică, mă apucă deodată, cînd vrei şi cînd nu vrei: că o să mor, că o să mă îngroape aici, în ţară străină şi nimeni dintre ai mei n-o să mă mai vadă. Şi mă aprind deodată ca un rug: Doamne, eu am toate acasă, toate mi-au rămas acolo. Ce caut eu aici? Să fi stat acolo, aşa cum m-a lăsat Dumnezeu, fără bani, fără servici, dar printre ai mei.
Şi uite aşa, aprins, mă scol şi ies. Umblu aşa umblu pe străzi cu sufletul abătut, nici eu nu ştiu pe unde merg. Merg ca nebunul pînă obosesc şi nu mă mai duc picioarele. Mă opresc pe o bancă în vreun parc şi stau-stau pînă ce-mi revin cît de cît. Dar nu pot să-mi alung gîndul la ţară şi pace. Mama mi-a spus să mă rog cînd am stările astea. Mă mai rog cîteodată, dar n-am putere în rugăciune. Mă mai încurajez cînd mă gîndesc la mama, chiar dacă ea nu mai este. Şi uite aşa dorul de mama e ca şi dorul de ţară - se leagă de moarte! Mă gîndesc atuncea la ceilalţi de acasă: la fraţi, la surori, la întîmplări din copilărie cu ei, la oameni cu care am lucrat.
După asta mă cuprinde întristarea şi mai rău. Nu-mi găsesc locul şi simt că mă înăbuş. Mi se urcă în cap tot felul de chestii urîte. Se culcuşeşte în mine o aşa întristare că încep să plîng. Nu tare. Mai mult în suflet. Îmi curg lacrimile pe obraz, cînd îmi amintesc cîte şi mai cîte de acasă: cum jucam fotbal cu băieţii, cum am fost la mare cu familia. Şi le văd aşa pe toate într-o lumină frumoasă, ca de asfinţit vara: cînd am fost odată la Galaţi, la Dunăre, şi am stat pe o bancă cu Aura. Şi uite aşa stau ceasuri întregi pe bancă, îmi curg lacrimi şiroaie, mai trece cîte-o doamnă miloasă şi mă întreabă ce am, dar eu pîrţ! că n-am ce să-i răspund. Stau aşa tulburat şi mă gîndesc că, totuşi, în ţară e mai plăcut de murit.
În acest moment, mărgelele de la uşă se dau la o parte, apare capul unei doamne mustăcioase, care spune:
- Vio, vieni qua!
- Subito, signora, subito.
(va urma)