Oricum, chestiunea aceasta n-ar nici o importanţă în diegesis-ul de faţă (adică în povestire, dar eu, absolvent de filologie, mă dau mare şi-i spun diegesis). Neavînd nici un rol aici, o voi îndepărta pe această stră-străbabă. Aşa că, după cum mă sfătuieşte bătrînul Boileau, "Fii clar, concis şi spontan în orice povestire/ Bogat, măreţ şi splendid cuprinsul să se-nşire", o voi scoate pe stră-strămoaşa Aivăncesei, huş, mătuşă, după uşă, din povestirea lui Ion, povestire pe care unii mai firoscoşi o numesc récit sau histoire.
În orice caz, acest nume nu i-a folosit prea mult lui Ion Aivăncesei, numit aşa, doar la şcoală, în armată sau pe ştatele de plată. La bancă ar mai fi putut fi numit aşa, dar nu a fost cazul. Ar fi trebuit să fie numit aşa şi pe uşa de la garsonieră, dar, leneş pînă peste poate, Ion a tot amînat să pună o tăbliţă identificatoare, de ziceai că nu stă nimeni acolo. Prietenii şi cunoscuţii îi ziceau Hombre - un nume fără rost, pe care dracu' mai ştie cine i l-a dat. Totuşi, numele Hombre trebuie să fi avut vreun rost, căci Dumnezeu, la fel ca şi Autorul, nu lasă lucrurile aşa, vraişte, toate trebuie să aibă o pricină.
Pentru mine însă au existat o mulţime de lucruri legate de acest Hombre, care n-aveau sens. Vă spun sincer: Eu, ca prieten al lui, nu le-am înţeles. Nu-mi rămîne să fac decît un singur lucru: Să învîrtesc, să răsucesc povestea, să înlătur cu dibăcie lucrurile nefolositoare, pleava poveştii, să ocolesc piedicile de tot felul, fără să mă gîndesc prea mult cui mă adresez (la proştii proştilor sau la deştepţii deştepţilor sau la toţi cei care se află între aceştia), totuşi să mă gîndesc şi la aceştia, şi să alcătuiesc acest diegesis, histoire, récit, care să strălucească. Adică povestirea, bre! Uite aşa! Să aduc o lumină în sufletul cititorului, să-l fac beat de fericire, mă rog, măcar puţin cherchelit.
Dar ce pot să trag-extrag eu din numitul Ion Aivăncesei zis Hombre? Cum pot să-l scot eu din mahalaua Bularga, numită de golani ŢŢŢ, adică Ţaţe, Ţoape şi Ţărani, această părticică mai că trecută la index din marele oraş al culturii Iaşi? Să ţin de coarne subiectul şi să spun că-i ciută? De ce să umblu cu mîţa-n sac, cînd i se văd unghiile? Ce rost mai are să te îngrijeşti de barba frumoasă a povestirii, cînd eşti pe cale să-ţi pierzi capul în mizera mahala ŢŢŢ?
Totuşi, chiar să nu fie nimic demn de scris aici? Bine, sînt de acord că şi-n Bularga trăiesc oameni de nădejde, cum este Hombre. Sigur, nu-s de talia producătorului de chiloţi... am uitat cum îi spune, sau nu ajung la nivelul lui Ştefan şi al Andreei, cu povestea lor de amor. Însă povestea de amor a lui Hombre, pe care vreau să v-o spun aici, povestea unui holtei din aceia care nu lasă capacul la toaletă şi care îşi formează cu timpul diverse ticuri-trăsnăi, deosebite de ale căsarilor, cum ar fi, de pildă, să se pîrţîie în voia cea mare în garsonieră, este o poveste din acelea la care pînă şi Bunul Dumnezeu s-ar întrista şi ar rămîne cu zîmbetul pe buze totodată.
Bun! După această captatio benevolentiae să trec, în fine, la tărăşenia în cauză. Totul s-a petrecut pe la începutul anilor '90, cînd ne-am luat "porţia de libertate". Oooo, atunci! Cînd muncitorii şi funcţionarii mergeau la serviciu din an în paştele mă-sii, iar ţăranii şedinţau interminabil, mai ceva ca inginerii, şi alegeau primari FSN, trimiţând după aceea la Bucureşti delegaţii cu adeziuni pentru Domnul Nostru Ion Iliescu, sfinţească-se Numele Său, garantul libertăţii noastre. Atunci cînd cuvântul "program" avea o conotaţie extrem de negativă, era aproape sinonim cu "pogrom", ridica valuri şi valuri de ură populară. Elevii scoteau cu furie ochii Ceauşeştilor din manuale şi dicţionare şi chiuleau in corpore alături de profesori, reunindu-se la crâşme şi la fumat în spatele blocului; asta până nu se revoltau şi nu ieşeau în faţa blocurilor, ca să pizduiască babele comuniste. Pe autobuze şi tramvaie cumpărau bilet numai moşulicii şi băbătiile neslobozi la minte şi taraţi de comunism. Epavele comuniste, ce mai! De pe fabrici şi uzine erau trîntite cu silă sloganurile învechite cu TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN, CĂLĂUZITORUL... bla-bla-bla şi erau înălţate în loc TRĂIASCĂ ROMÂNIA LIBERĂ! sau TRĂIASCĂ POPORUL LIBER! Ah, nevoia de sloganuri!
Părea că şi marile imperii îşi încetaseră gîlceava multiseculară asupra zonelor de influenţă, iar Kremlinul îşi lingea coada troglodită, aparent liniştit, dar regretînd amarnic că a scăpat peştii din vîrşă, pentru că peştele pe care-l scapi este întotdeauna mare. În fine, oamenii exultau de fericire, printre aceştia fiind, desigur, şi Hombre. Se simţea şi el liber, la fel ca borşăriţele din piaţă, siderurgiştii din combinatele, care ulterior vor ajunge la fier vechi, sau femeile care aşteptau cu chiloţii în mînă la uşile ginecologilor să facă întreruperi de sarcină. Dar să spunem şi lucrul acesta: Se pare că povestea de dragoste a lui Hombre s-ar fi putut petrece oricînd, în orice perioadă istorică, nu neapărat acum. Sau poate că, totuşi, această exaltare istorică, care a ţinut cîţiva ani pe plaiul nostru, să fi avut rolul ei în povestea de faţă, pe care tot mă străduiesc să o încep, dar clocoteala libertăţii de atunci...
Na! Mi-am pierdut şirul gîndurilor, asta în ideea că a existat vreun şir.... La naiba! M-am lungit prea mult cu începutul. Hombre a crescut într-un sat ca toate satele, după ce a terminat clasa a opta, pe vremea ceauşistă, a venit la oraş, la fel ca mulţi tineri ţărani deveniţi peste noapte "oameni ai muncii" în oraşe...
(va urma)