Hombre şi Maica Domnului (II)

Aşadar, Hombre locuia într-o garsonieră, primită de la uzină, în Iaşi, oraşul culturii cum se zice. Dar, dacă ne referim la Bularga cel puţin, despre ce fel de "oraş al culturii" poate fi vorba? Cum v-am spus, Bulargăi i se mai spunea ŢŢŢ, adică Ţaţe, Ţoape şi Ţărani, fiindcă, după părerea unora, aceştia sînt numeroşi în mahalaua respectivă. Sigur, sînt oameni de treabă, cu anumite lipsuri, bineînţeles, ca toţi oamenii de altfel, iar Hombre, pe numele său Ion Aivăncesei, este unul dintre ei. De bună seamă că şi alte oraşe au astfel de oameni de treabă. Spun asta, deşi n-am fost la Londra, la Bagdad sau la Tîrgu Bujor, dar am convingerea că şi acolo, mai cu seamă în Tîrgu Bujor, există asemenea oameni.

Dar Iaşul are... cum să vă spun... are aşa... un aer destins, pe care-l simţi chiar şi la cinci-şase dimineaţa, cînd ies beţivii din non-stopuri şi şoferii cu ochii cîrpiţi de somn îşi înjură viaţa în autobaze. Am spus destins, nu distins, că distins e lucru mare, îl găseşti la Londra mai sus pomenită, la Paris sau la Viena, cel puţin aşa rezultă din filme, pe cînd Iaşul... Iaşul are ceva... aşa cum ai un bibelou hîd pe birou de ani de zile, ştii că-i ca dracu', dar e al tău, din obişnuinţă nu te mai poţi despărţi de el. Cînd am zis "hîd", nu mă refer, Doamne fereşte, la Copou, la bulevardul Ştefan cel Mare sau la strada numită odată de şmecheri Bărbosu, adică Karl Marx, acum Lascăr Catargi, ci la mahalaua cu blocoteţe Bularga, la fosta Zonă industrială şi la alte destule "măhălăli", cum scria George Vasiliu zis Bacovia.

Şi într-o astfel de mahala, într-unul din multele blocoteţe ridicate pentru tinerii ţărănuşi deveniţi bucuroşi muncitori în timpul industrializării forţate, într-o după-amiază de iulie de prin '90-'91, una din după-amiezele acelea pustii şi plictisitoare, agasante, fără pală de vînt, cu miros de tocăniţă ridicat pînă în empireul oraşului culturii, stătea ca mort la fereastra deschisă Hombre.

S-a ridicat deodată o adiere tulbure de vînt călduţ, a învîrtejit stejăreii plantaţi de el în faţa blocului. Era o adiere plăcută, dulce-dulce, ca un parfum necunoscut de femeie, o boare, care se strecoară ademenitor pe lîngă tine şi te învăluie. S-a simţit atît de copleşit, că a sărit deodată în picioare şi a ieşit afară trîntind uşile. Păşea bezmetic pe trotuarul aproape pustiu, lăsîndu-se în voia plăcerii de a umbla. Trecea pe lîngă aceleaşi magazine alimentare, farmacii şi baruri, pe care le ştia şi răsştia, dar strada acum avea un colorit unic. Prin dreptul liniei ferate industriale dezafectate o altă pală de vînt l-a făcut să se oprească ca trăsnit în loc. Venind din urmă, o fată s-a oprit, mirată de oprirea bruscă şi de neliniştea din ochii lui:
- Te simţi rău?

Atunci a simţit în piele şi în nări o bucurie greu de exprimat: tainică, dar aproape materială, pe care pesemne o avem în noi încă din copilărie, poate din totdeauna, dar pe care, din cine ştie ce pricini, nu o scoatem la iveală.
- Nu, dacă mergi cu mine să bem un suc.

Fata a zîmbit şi s-a ridicat deodată un val de lumină amestecată cu adierea vîntişorului, adiere care-i mişca jucăuş fetei cîrlionţii de pe frunte. Şi i s-a stins ca prin farmec zvîcnirea aceea de sînge din tîmple, care se iţea uneori de niciunde şi-l împingea să iasă pe stradă şi să umble aiurea, schimbînd izolarea din apartament cu izolarea din mulţime.
- Mie îmi zice Hombre, a zis.
- Anişoara! a zîmbit ea încă o dată, iar din clipa aceea lui Hombre lumea i s-a părut cu totul altfel ca de obicei.

Anişoara a zîmbit mereu cît au băut un suc la cofetăria mică, cu bomboane încleiate, o cofetăreasă bosumflată şi scaune scrijelind gresia cu vaier sau scrijelind cu vaier gresia. Ea lucra la "tricotaje", îl mai văzuse pe stradă. Stătea la cămin cu două fete în cameră. Făcea liceul la seral ca şi el, dar în altă clasă. N-a văzut-o?

Apoi au pornit la plimbare, luminaţi de soarele în asfinţit. Acum strălucirea aerului la apus nu-i mai sporea singurătatea. Seara avea atîtea unghere ascunse, misterioase, mirosul copacilor era atît de puternic! Săltau pe trotuar, cum săltau şi umbrele lor.

Iar ea zîmbea... Înflorea pur şi simplu într-un zîmbet poate puţin ironic sau poate aceasta era cordialitatea ei - se gîndea Hombre. Zîmbea şi vorbea. Dar cuvintele ei anoste, sporovăiala fără cap şi fără coadă, îl învăluia pe nesimţite şi îi aduce o împăcare neştiută. Totul plutea în nedefinit, dar era plăcut. Iar Hombre, la gîndul că acum era de obicei timpul cînd îl apucau neliniştile, o îndemnă:
- Mai spune-mi! îi zise cu un zîmbet, care nu mai era strivit de amărăciune, cum zîmbea el de obicei. Totuşi, mai avea o urmă de neîncredere. Poate că se va întoarce iarăşi starea aceea, că se învîrte într-o lume atît de meschină şi de absurdă. Încă se temea că se va întoarce dezgustul faţă de toate porcăriile de zi cu zi: de la serviciu, din blocoteţul acela de mahala, care, simţea asta, îl trăgea la fund.

Dar Anişoara vorbea-vorbea şi tristeţile acelea surde se ştergeau, aşa cum calculele complicate la matematică de pe tablă, dătătoare de dureri de cap, erau şterse cu buretele. Era suficient să o asculte, fără să-şi bată capul la ce spune, şi totul dispărea ca prin farmec. Era o pălăvrăgeală oarecare, dar, uite, în această pălăvrăgeală stătea acuma, pare-se, tot rostul existenţei lui.

Tot ascultînd flecăreala ei, vorbele înşirate ca mărgele pe aţă (acum vorbea despre o colegă de-a ei, care a mers în excursie la Varna şi a adus de acolo nu chiloţi bulgăreşti, rîdea Anişoara, ci nişte tricouri "foarte-foarte mişto", cu steluţe galbene pe fond albastru, o splendoare!), au ajuns la capătul străzii. Strada dădea în cealaltă, care mergea spre Bucium. La răscruce, în stînga, a apărut brusc în faţa ochilor pasarela. S-au oprit acolo şi, în huruitul maşinilor ce goneau spre Bucium, admirau pasarela. În ceasul acela de seară, lui Hombre i se părea că şirul de maşini, care se îndrepta spre sud, urcă spre cerul dulce, cu nori albi, scămoşi.

Apoi s-au întors în pas domol spre celălalt capăt al străzii, unde întorcea tramvaiul la Baza 3. Acum tăceau. Lui nu-i plăcea să vorbească. De multe ori i se părea că, odată spuse, vorbele nu mai însemnau nimic. Aşa că de obicei ducea pe tăcute neliniştea care-i apăsa sufletul. dar acum, minune! s-a trezit vorbind. I-a povestit repezit, cu întreruperi ca să-şi tragă suflarea, clipele acelea ale lui de zvîcniri ale sîngelui. I-a descris cum s-a priceput amănuntele sentimentului de singurătate şi tot ce-l nemulţumea. De fapt, nu ştia exact nici ce îl nemulţumea, dar i-a spus într-un potop de vorbe hîcîite, căutîndu-şi în zadar cuvintele potrivite, dar fără să aibă faţă de ea un sentiment de ruşine (i se întîmpla prima oară!): cum îşi petrecea nopţile nedormind; cum ceva îi furnica sîngele; cum noaptea mahalaua se năpustea pe trupul lui întins; cum totuşi adormea, dar se trezea înaintea zorilor şi asculta întunericul nopţii, vaierul tramvaielor la rond, paşii grăbiţi ai oamenilor; cum apoi adormea chinuit şi se trezea din nou, cînd soarele îi readucea cît de cît pacea; şi cum îşi calma apoi neliniştea la barul din apropiere.

Cînd au ajuns în dreptul garsonierei lui, aproape de capătul străzii, abia a îndrăznit să o invite la el la o cafea. Şi, spre marea lui bucurie, Anişoara a acceptat fără ezitare, zîmbind cu toată faţa. Au intrat în camera lui care ţinea loc şi de dormitor şi de cameră de zi. Hombre s-a repezit ca un hoţ şi a închis fereastra - nu voia ca Anişoara să vadă fereastra aceea deschisă spre golul locului dintre blocuri, bătut de arşiţă, cu iarba topită şi cu cărările încurcate ca nişte zăbrele strîmbe. A mai stat totuşi cîteva clipe în fereastră, fără să ştie de ce. Începuse să plouă şi stropii îi cădeau pe faţă.

Apoi şi-a amintit că trebuie să-i facă o cafea. Zăpăcit, s-a întors brusc către ea. Anişoara zîmbea în continuare, însă acum altfel, micşorînd ochii şi legănîndu-se într-un picior. Apoi uşor, ca în joacă, zîmbind-zîmbind mereu, ea şi-a tras rochiţa scurtă peste cap, rămînînd numai în sutien şi în nişte chiloţei minusculi. El a rămas nemişcat, cu ochii mari.
- Hai să..., i-a făcut ea semn cu ochii către pat.

El stătea stană în continuare, uitîndu-se mirat la ea. Apoi a priceput:
- Proasta proastelor... Tu... tu erai pentru mine Maica Domnului... Maica Domnului, înţelegi.

Nu i-a tras decît două palme, apoi, obosit, s-a întors şi s-a aşezat pe pat. Anişoara s-a îmbrăcat repede şi a ieşit fără să mai zică ceva. Uşa a rămas deschisă, dar el nu se ridica s-o închidă. Stătea pe pat şi se uita la ploaia de afară. Părea degajat, deşi degetele îi tremurau. Şi-a aprins o ţigară. Apoi şi-a amintit că mai fumase una cu vreo douăzeci de minute mai înainte, iar el voia să se lase de fumat. A stins-o.

*

Aceasta este povestea pe care o ştiu de la Ion Aivăncesei, zis Hombre. Nu ştiu ce aţi înţeles din ea, fiindcă şi eu sînt cam cu lampa lui... ăla... nu Aladin... ăla... Diogene, domnule! Pentru mine au rămas o mulţime de lucruri legate de acest Hombre, care n-au o linie clară, n-au sens pînă la urmă. Vă spun sincer: Eu, ca prieten al lui, nu le-am înţeles decît pe jumătate, dacă va fi fiind o jumătate, iar nu un sfert sau poate zece la sută. Nu-mi rămîne să fac decît ceea ce am mai spus: Să învîrtesc, să răsucesc povestea, să înlătur cu dibăcie cioveiele, pleava poveştii, să ocolesc piedicile inerente, fără să mă gîndesc prea mult la ce fel de cititor mă adresez (la proştii proştilor sau la deştepţii deştepţilor sau la toţi cei care se află între aceştia) şi să alcătuiesc acest diegesis, care să strălucească cît de cît. La povestea asta mă refer, să-i dau patina ei. Uite aşa! Să aduc o lumină în sufletul cititorului, să-l fac puţintel cherchelit, "cu boamba-n cap", cum îmi spunea mama, şi să zică: Mama ei de viaţă! Al naibii Hombre ăsta!