Omul negru

Îmbucam ceva la repezeală, după care ieşeam trîntind poarta şi o ţineam o fugă pe hudiţă, nu pe drumul mare, deşi puteam ajunge şi pe acolo, şi după şaptezeci-optzeci de metri ajungeam la rîpa nu prea adîncă. Aceasta era partea care-mi plăcea cel mai mult: coboram în picaj, cu braţele întinse, pe cărarea din rîpă pînă ce ajungeam în fundul acesteia; apoi, tot cu braţele deschise, vrrrum-vrrrum, urcam pînă ce ajungeam pe micul tăpşan de deasupra rîpei. Jos, în continuare, după acest tăpşan, era terenul nostru de fotbal, aşa-i ziceam, deşi era doar de mărimea unuia de handbal. De fapt, terenul era "multifuncţional", cum s-ar zice azi: jucam pe el "cucurile", "untul", "mingea-n nouă pietre" şi altele, în afară de alte drăcării, pe care le inventam pe loc, după cum ne treceau prin cap. Dar fotbalul rămînea regele. Vedetele, la care ţineam la fel cum puţin mai tîrziu aveam să ţin la Dobrin sau Dumitrache, erau văru-meu Mitică zis Chirciu şi Costache al lui Niţă, care erau cu vreo doi ani mai mari ca mine. Ei erau driblerii, căci, făcînd parte şi eu din ginta latină, mi-au plăcut din faşă cei care driblează, mingicarii, şmecheroşii. Cît îi admiram! Eu, nedeţinînd acest talent, şi poate din cauza firii mele retractile, de pe atunci însingurate, o făceam pe portarul.

Cînd oboseam după atîta fotbal şi alte jocuri, de obicei cînd se lăsa întunericul, ne aşezam pe coborîşul tăpşanului şi povesteam cîte-n lună şi-n stele. Cu greu ne dădeam duşi acasă - ne mai strigau sau chiar veneau părinţii după noi. Atunci, cînd se lăsa întunericul, parcela de liliac din stînga terenului cum treceai rîpa, de formă aproape pătrată (n-am ştiut niciodată de cine şi de ce a fost plantată) ne trezea fiori cu umbrele ei lungi şi cu ascunzişurile de acolo. În dreapta, după "pîrău", rîuşorul nămolos, din care beam apă, înfocaţi de la fotbal, lăsînd pe o clipă jocul, aşezîndu-ne în genunchi, dînd la o parte cu palmele buhaii de baltă ce pluteau pe apă şi sugînd însetaţi (noi, nu buhaii de baltă), deci după pîrău urma drumul satului. Treceau oamenii în sus şi-n jos, cu treburile lor, cu gîndurile lor, n-aveau treabă cu joaca noastră. E drept, se mai întîmpla ca nea Mircea, beat fiind, să arunce cu pompa de la bicicletă după noi, dar asta după ce nu ştiu care dintre noi i-a strigat: "Se-nvîrte roata, băi!". În faţa noastră, lipite de terenul de joacă, erau via lui Ungureanu, pe vremea copilăriei mele deja a colectivului, pe care tata îl numea pe bună dreptate colhoz, şi livada de cireşi. Nu ţin minte dacă şi livada fusese tot a lui Ungureanu (aveam şase ani cînd s-a făcut colectivizarea), probabil că da. Nici nu am pe cine să întreb, cam toţi de pe atunci au murit.

Omul negru pentru noi, copiii din mahala, "mătuşa Măriuca", cum ar veni, era acest Ungureanu, paznicul viei la strugurii căreia rîvneam noi. Eu nu-l văzusem niciodată, dar îmi bîntuia visele: cu ghioaga lui imensă umblînd prin via cu "poamă nobilă", cu bărdiţa pe care o avea mereu prinsă în brîu, după cum spunea cu ochii măriţi băieţii. Desigur, făceam legătura cu baciul Ungurean, care omoară pe cel Moldovean, care, nu-i aşa, e mai ortoman, are oi mai multe, e mai vîrtos, frumos şi are căciula brumărie ca Nichifor Lipan şi ăsta ortoman.

Nu ştiam cum arăta Ungureanu, dar se înţelege că era cît mai urît, aşa ca Prodan, pe ăsta-l ştiam, cocoşat, cu-n cap cît baniţa şi "atacat"; asta era vina lui cea mai mare, o spuneau femeile cu dispreţ: "atacatul ceala".

În privinţa lui Ungureanu, desigur că făceam legătura şi cu Ungurul despre care începusem să aud şi să pricep anapoda, ca şi consătenii mei, de altfel: ăla care vrea să ne ia Ardealul, cu focoasele unguroaice ca şi focoasele ruseşti, că e a dracului liftă, că bosomega - aşa ziceau oamenii, iar eu, silitor de felul meu, învăţam, frate.

Adevărul este că eu şi tovarăşii mei de joacă, majoritatea dintre noi, aveam acasă vii chiar mai bune ca cea de la Ungureanu, dar, cu toate acestea, "poama" nobilă" de la Ungureanu era visul nostru. Aşa că această vie era motivul litigiului, ca să spun aşa, de lungă durată dintre noi, copiii de pe toloacă, şi Ungureanu. Poate să ne fi ademenit spre ea şi faptul că era păzită, deci exista ceea ce vom afla mai tîrziu din cărţi: tentaţia fructului oprit. Plus că, de multe ori cînd te afli în grup, această tentaţie devine şi mai rebelă şi necontrolabilă. În orice caz, în cazul nostru sporea nestăpînit.

Trebuie spus că Ungureanu nu era, de fapt, paznicul viei, nu-l plătea nimeni pentru asta. Într-adevăr, via respectivă îi aparţinuse înainte de colectivizare, dar acum, de ani buni, era a "colectivului" (ceea ce mai tîrziu s-a numit cooperativa agricolă de producţie - CAP). Aşadar, Ungureanu păzea via cu străşnicie, deşi nu mai avea nici un motiv, nici în clin, nici în mîne(ă) cu ea. Tot astfel, toamna o culegea, deşi strugurii erau duşi la M.A.T (aşa îi spunea lumea cu numele vechi - MAT, adică Monopolul Alcoolului şi Tutunului) şi aici se făcea vinul colectivului din ei. Dar Ungureanu nici nu mirosea vinul ăsta, rămînînd să cumpere vin "de paişpce" de la alimentara. Nu rămînea nici cu un cîrcel din struguri măcar. Mai degrabă rămîneau cu ceva pe măsea nişte tovarăşe laborante, care veneau să ia struguri pentru analiză la laborator, să analizeze cîtă zaharină au, am înţeles eu. Şi cărau tovarăşele astea, săracele, o grămadă de pungi cu struguri numai unul şi unul de li se rupeau mînurile, că trebuia să meargă şi tata cu ele să le ajute la cărat pînă la autobuz, ca să ducă strugurii la acel laborator misterios şi atît de hulpav. Pe tata îl rugase să facă trebuşoara asta preşedintele colectivului. Tata, sigur, după ce trăgea o înjurătură groasă, le ajuta pe acele tovarăşe laborante, îndeplinind rugămintea preşedintelui, care fusese servant la faust-patronul condus de tata pe timpul războiului.

Dar să ne întoarcem la Ungureanu. Aşadar, el păzea şi culegea cu sîrg via proprie pentru alţii, fără ca el să cîştige nimic. Şi asta mulţi ani la rînd. Asta îmi aminteşte de alt fapt din copilăria mea. În malul Bahluiului îşi făceau cuib nişte stăncuţe. Noi, care păşteam vacile pe şes, la îndemnul celor mari, nu mai ştiu exact al cui, furam ouăle de stăncuţă din cuib, făceam un foc pe malul Bahluiului, încălzeam apă într-o cutie de conserve aruncată acolo şi fierbeam ouăle de stăncuţă. Pe urmă puneam ouăle fierte la loc în cuib. Cloceau sărmanele stăncuţe pînă ce năpîrleau şi veneau ploile toamnei, dar pui nu mai ieşeau din ouă. Eram barbari, ştiu, dar cel puţin noi aveam scuza că nu ştiam ce facem, că nu se trezise în nou simţul moral. Dar cît de barbar au fost adulţii care i-au luat via lui Ungureanu şi l-au făcut astfel s-o lucreze an de an degeaba, la fel cum cloceau stăncuţele pînă ce cădeau penele de pe ele?

*
V-am spus că nu îl văzusem pe fiorosul Ungureanu, iar imaginaţia mea lucra laborios în acest sens; îi făcusem în minte un portret din poveştile tovarăşilor mei de joacă. Dar iată că într-o bună zi l-am cunoscut. Lucrurile s-au petrecut astfel. Costel al lui Mitică a Janei (Mitică ăsta era de fel din alt sat, "măritat" în sat la noi cu Jana, de aceea îi zicea Mitică a Janei, niciodată nu i se spunea Janei Jana lui Mitică; iar băiatului lor, tovarăşului meu de joacă, îi ziceam Costel al lui Mitică a Janei), care păştea vaca prin apropiere şi pusese gînd rău la cireşele dintr-un cireş aflat în marginea livezii. Erau cireşe pletoase, iar în cireş era uşor de urcat - cum nu se poate mai bine. Costel a alcătuit planul, luîndu-mă şi pe mine părtaş, ca să dea iama în cireşul cu pricina a doua zi dis-de-dimineaţă, cînd venea el cu vaca la păscut, iar Ungureanu, chibzuise Costel, eu dîndu-i dreptate întru totul, încă dormea dus, "ne'ntors", îl aprobam eu pe Costel.

Aproape toată noaptea n-am pus geană pe geană. M-am sucit, m-am frăsuit, cugetînd pînă în cele mai mici amănunte cum vom pune planul în aplicare. În sfîrşit, au venit zorile! Cînd am auzit pe Costel trecînd cu vaca pe la poarta noastră, am sărit din pat îmbrăcîndu-mă din mers şi am ieşit din casă fără să mă audă ai mei. După ce am deschis uşurel poarta, punînd apoi la loc clempuşul fără să fac zgomot, m-am luat după Costel.

Am ajuns la locul faptei: marginea livezii din care se vedea cireşul falnic în lumina soarelui dimineţii şi-n ciripitul păsăretului. Am aruncat priviri vigilente în jur. Nimeni! Pînă şi vaca se oprise din păscut şi se uita vigilentă, cu un smoc de iarbă rămas în gură. Cu inima cît un purice, am făcut dintr-o suflare cei cinci-şase metri pînă la cireş. Apoi, mai neînfricaţi decît Coroi, haiducul din piesa de la Radio Iaşi, care strîngea pe atunci toată familia noastră în jurul radioului, ne-am căţărat în cireş, într-adevăr, fără probleme, aşa cum estimasem - cireşul avea crengi joase, apropiate de pămînt.

La început, cît ne-a fost pofta mare, se băteau turcii la gura noastră; băgam în noi cireşe cum apucam - şi coapte şi necoapte. După asta am început să mîncăm pe alese, aruncîndu-ne priviri victorioase - nu-i Ungureanu, îl păcălisem! Altfel nu ne puteam exprima bucuria - aveam gurile pline. Şi, Doamne, dulce era gustul victoriei!

Spre sfîrşit, cînd ne săturasem deja, începusem să scuipăm cu sîmburi unul în altul. Ăsta ne-a fost sfîrşitul! N-am mai fost atenţi şi, pe cînd noi ne hlizeam nepăsători, îmbătaţi de licoarea dulce a biruinţei, ne-am pomenit cu Ungureanu la poalele cireşului. Am rămas înmărmuriţi. Costel şi-a venit în fire primul. Mai căzînd, mai cumpănindu-se, a ajuns numai el ştie cum jos. S-a julit rău în căzătură, dar spaima l-a ridicat de jos şi l-a făcut s-o ia la fugă, ascunzîndu-se în nişte tufe de bozie.

Eu, mai bleg, am rămas pe loc. Pierit, cu inima bubuindu-mi în piept, am coborît chiar lîngă Ungureanu. Era exact cum îl ştiam din auzite, cu bărdiţa prinsă în cureaua de peste pufoaică, şi totuşi altfel: mărunţel, slab şi uscat la faţă - un bătrînel cît un ciot.
- Al cui eşti? m-a întrebat cu un glăscior de pitic din poveşti.

I-am spus înfricoşat. Dar mai mare decît frica era mirarea mea: Ungureanu avea un glas pierit, de om bătrîn şi, în general, nu avea nimic de "om negru".
- Frumos îi? Las' că vorbesc eu cu tac-tu.
M-am depărtat umilit - nu mi-a făcut nimic!

După vreo zece metri, Ungureanu a strigat în urma mea:
- Stai!

Am rămas stană. Acuma-i acuma, m-am gîndit, să vezi ce mi-a face, ce m-a urgisi! Ungureanu s-a apropiat şi mi-a întins cartea. O luasem cu noi şi o uitasem la rădăcina cireşului. Era o carte de la bibliotecă, ruptă şi cu foi desprinse, pe care eu şi Costel o citeam cu aviditate pe atunci, despre eroi copii sovietici. Zoia Kosmodemianskaia, Pavlik Morozov şi alţii ca ei erau batmanii şi supermanii noştri de atunci, cu ei am crescut.
- Ai grijă de carte! mi-a zis cu glasul lui piţigăiat, de bătrînel cumsecade şi puţintel trist, mi s-a părut. Şi a mai scuturat-o încă o dată, înainte să mi-o dea.

Vasăzică, ăsta era Ungureanu!