Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei (II)

Citiţi anticamera acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.




Omul nu trăieşte numai cu pâine; el are nevoie şi de Credinţă, Speranţă şi Iubire, şi prima dintre ele este Credinţa. Nimic în istoria umană nu este mai uimitor decât protestul persistent, pasionat şi profund al omului împotriva morţii. Din cele mai vechi timpuri, îl vedem stând cu îndrăzneală la porţile mormântului, opunându-se verdictului acesteia, refuzând să o lase să aibă ultimul cuvânt şi aducând argumente de partea sufletului său. Am putea spune că acest unic fapt era dovada suficientă a nemuririi, revelând o intuiţie universală a vieţii eterne. De aceea niciun om care are o inimă de om nu poate să nu rămână impresionat de vechea şi eroica credinţă a neamului său.

Nicăieri nu a fost această credinţă mai vie şi mai trainică decât la vechii egipteni. În vechea Carte a Morţii - care este, într-adevăr, o Carte a Învierii - apar cuvintele: "Sufletul - cerului; trupul - pământului"; şi această credinţă dintru începuturi este credinţa noastră de azi. Despre regele Unas, care a trăit în mileniul al treilea, se scrie:


Nimeni nu a reuşit să expună în zilele noastre această credinţă cu o elocvenţă mai simplă decât Imnul către Osiris din Papirusul lui Hunefer. Astfel, în textele piramidelor, morţii sunt consideraţi drept "Cei care Urcă", "Nepieritori ce strălucesc ca stelele", şi zeii sunt invocaţi să asiste la moartea regelui "ivindu-se ca Suflet". Există o adâncă profeţie, deşi atinsă de un puternic patos, în aceste sfâşietoare exclamaţii scrise pe pereţii piramidei:


Cu toate acestea, nici o poezie, nici un cântec, nici un ritual solemn nu au putut face din moarte altceva decât este; iar Textele Piramidei, în timp ce refuză să rostească cuvântul fatal, oferă amintiri nostalgice ale acelei binecuvântate epoci "înainte ca moartea să fi apărut". Oricât de înaltă ar fi fost credinţa omului, negarea atotstăpânitoare şi decăderea corpului era un fapt de netăgăduit, Misteriile fiind instituite tocmai pentru a ţine în viaţă îndrăzneaţa credinţă. Începând, poate, prin incantaţii, s-au ridicat la înălţimile autorităţii şi frumuseţii, oferind o dramatică descriere a credinţei invincibile a omului. Urmărind soarele răsărind din mormântul nopţii şi primăvara reîntorcându-se în glorie după încheierea iernii, omul a dedus prin analogie - justificând o credinţă care îl susţinea tot atât pe cât o susţinea el - că omenirea, scufundându-se în mormânt, va birui moartea.

Au existat multe variaţii ale acestei teme câtă vreme drama credinţei a evoluat şi câtă vreme trecea de pe un tărâm pe celălalt; dar motivul a fost mereu acelaşi, derivat direct sau indirect din vechiul joc al durerii osirian din Egipt. În pofida condiţiilor create de vechea religie solară, Osiris şi-a făcut apariţia ca Domn al Nilului şi Spirit fertilizator al vieţii vegetale - fiul lui Nut, zeiţa cerului şi al lui Geb, zeul pământului; şi nimic din povestea locuitorilor Nilului nu este mai emoţionant decât felul în care el a cucerit inimile oamenilor, deşi nu avea nici o şansă.

Totuşi, nu este nevoie ca această poveste să ne ţină pe loc, în afară de faptul că patimile sale au devenit drama credinţei naţionale şi au fost scăldate în toate nuanţele tandre ale vieţii umane, chiar dacă o oarecare strălucire solară încă mai dăinuia în ea. Este suficient să spunem că dintre toţi zeii aduşi la viaţă de speranţele şi temerile oamenilor care locuiau pe malurile Nilului, Osiris a fost cel mai iubit. Osiris, tatăl cel blând, Isis, soţia îndurerată şi credincioasă şi Horus, al cărui devotament filial şi eroism strălucesc ca diamantele dintr-o grămadă de pietre - aceasta a fost trinitatea în jurul căreia s-au ţesut idealurile credinţei egiptene şi ale vieţii de familie. Să ascultăm acum istoria celei mai vechi drame a omenirii, care pentru mai bine de trei mii de ani a captivat inimile oamenilor.

Osiris a fost Stăpânul Veşniciei, dar datorită formei sale vizibile părea aproape înrudit cu omul - dezvăluind o umanitate divină. Cu toate acestea, succesul său se datora mai mult vorbelor blânde ale lui Isis, sora - soţie a sa, al cărei farmec oamenii nu-l puteau stăpâni şi nici nu i se puteau opune. Împreună, cei doi lucrau pentru binele omului, învăţându-l să aleagă plantele pentru pregătirea hranei, ei înşişi storcând strugurii şi bând prima cupă cu vin. Ei le-au făcut cunoscute oamenilor filoanele de minereu ce străbăteau pământul, de care omul nu ştia, şi l-au învăţat să facă unelte. I-au făcut cunoscute omului viaţa intelectuală şi cea morală, l-au învăţat etica şi religia, cum să citească cerul înstelat şi cum să cânte şi să danseze în ritmul muzicii. Dincolo de toate, au trezit în oameni un simţ al nemuririi, al unui destin de dincolo de mormânt. Cu toate acestea, ei au avut duşmani, deopotrivă stupizi şi vicleni - cu spirit ascuţit, dar lipsit de adâncime -, forţa întunecată a răului, care îşi ţese continuare pânza crimei la hotarele vieţii umane.

Alături de Osiris trăia tumultuosul Set-Typhon, Răul ce atacă neîncetat Binele. În timp ce Osiris lipsea, Typhon, al cărui nume înseamnă şarpe, plin de invidie şi răutate, încercă să-i uzurpe tronul; dar complotul fu oprit de Isis. Ca urmare, Set hotărî să-l omoare pe Osiris şi o făcu invitându-l la un ospăţ; odată sosit, îl convinse să urmeze exemplul oaspeţilor săi, care intrau într-un cufăr spre a afla dacă era îndeajuns de încăpător. Când Osiris intră şi se întinse, conspiratorii închiseră cufărul şi îl aruncară în Nil. Până atunci, zeii nu cunoscuseră moartea; ei îmbătrâneau, li se albea părul şi membrele le tremurau, dar vârsta înaintată nu conducea la moarte. De îndată ce Isis auzi de această trădare infernală, îşi tăie părul, se îmbrăcă în haine de doliu şi alergă în toate părţile, în cea mai adâncă suferinţă, căutând trupul lui Osiris. Plângând şi cu mintea pierdută, nu încetă defel căutarea sa îndurerată.

Între timp, apele purtară cufărul pe mare, până la Byblos în Siria, oraşul lui Adonis, unde se înfipse într-un arbust de arica, sau tamarisc, asemănător unui copac de acacia. Datorită virtuţii trunchiului său, arbustul de arica îşi întinse rădăcinile cuprinzând cufărul şi crescând în jurul lui pentru a-l proteja. Mai târziu, regele ţării tăie copacul care protejase cufărul şi făcu din el o coloană pentru palatul său. Până la urmă Isis, condusă de o viziune, veni la Byblos, spuse cine este şi întrebă de coloană. De aici imaginea plânsului ei peste o coloană distrusă, smulsă din palat, în timp ce Horus, zeul timpului, stă în picioare în spatele ei şi îi toarnă ambrozie pe păr. Isis a transportat corpul înapoi în Egipt, în oraşul Bouto; dar Typhon, vânând la lumina lunii, găsi cufărul şi, recunoscând corpul lui Osiris, îl ciopârţi împrăştiindu-l pentru a nu fi recunoscut. Isis, întruchipare a vechii lumi aflate în suferinţă din cauza morţii, continuă jalnica ei căutare, adunând bucată cu bucată corpul soţului ei dezmembrat, şi făcându-i la urmă o înmormântare cuviincioasă. Aceasta fost viaţa şi moartea lui Osiris, dar existenţa sa întruchipând ciclul naturii, nu se putea opri aici.

Horus se luptă cu Typhon, pierzându-şi acolo un ochi, dar până la urmă îl înfrânse şi îl luă prizonier. Sunt mai multe versiuni despre soarta sa, se pare însă că a fost judecat, condamnat şi executat - "tăiat în trei bucăţi", aşa cum relatează textele Piramidei. Apoi credinciosul fiu se duse în procesiune solemnă la mormântul tatălui, îl deschise şi îi strigă lui Osiris să se ridice:


Însă moartea era surdă. Aici textele Piramidei recită ritualul mortuar, cu imnurile şi cântecele sale; dar în zadar. În cele din urmă, Osiris se trezeşte, obosit şi lipsit de putere, dar cu ajutorul zeului-leu îşi câştigă controlul corpului şi este trecut de la moarte la viaţă. Apoi, în virtutea victoriei sale asupra morţii, Osiris devine Domn al Ţinutului Morţii - sceptrul lui este o cruce-Anh, iar tronul său, un Pătrat.

Aceasta a fost, pe scurt, vechea alegorie a vieţii eterne, pe baza căreia s-au făcut nenumărate elaborări; dar întotdeauna, indiferent de variantă, de culoare locală, de accent naţional sau vehemenţă, tema centrală a rămas mereu aceeaşi. Deseori pervertită şi denigrată, a rămas pretutindeni o expresie dramatică a marii aspiraţii a omului care doreşte să triumfe asupra morţii şi să se unească cu Dumnezeu şi a credinţei în victoria finală a Binelui asupra Răului. Această dramă a rămas păstrată în inimile oamenilor de-a lungul epocilor şi a câştigat elogiile celor mai luminaţi oameni ai antichităţii - cum ar fi Pitagora, Socrate, Platon, Euripide, Plutarh, Pindar, Isocrate, Epictet, şi Marc Aureliu. Scriind soţiei sale, după pierderea copilului lor, Plutarh îi recomandă speranţa aflată în riturile mistice şi în simbolurile acestei drame, deoarece, în altă parte, el mărturiseşte cum aceasta l-a ţinut "la fel de departe de superstiţie ca şi de ateism" şi l-a ajutat să se apropie de adevăr.

Pentru minţile profunde, această dramă are un înţeles dublu, dând învăţături nu numai despre nemurirea de dincolo de moarte, ci şi despre trecerea omului pe pământ de la animalitate la o viaţă pură, dreaptă şi trăită în onoare. Cât de nobil a fost propovăduit acest aspect practic şi cu câtă fineţe a înţelegerii spirituale, se poate observa în Predica Secretă de pe Munte, ce lasă să transpară cunoaşterea ermetică a Greciei:


Se spune că Isis însăşi a întemeiat primul templu al Misteriilor, cele mai vechi fiind practicate la Memphis. Misteriile erau de două feluri: cele Mici, la care avea acces majoritatea şi care se compuneau din dialog şi ritual, cu anumite semne, simboluri şi parole; şi cele Mari, rezervate celor puţini, care s-au dovedit demni a li se încredinţa cele mai înalte secrete ale ştiinţei, filozofiei şi religiei. Pentru acestea candidatul trebuia să treacă prin purificare, încercări, austeritate ascetică şi, în cele din urmă, regenerare prin moartea dramatică în toiul sărbătoririi. Astfel erau îndurate încercările cu valorile pe atunci învăţate, la modul oral şi prin simbol, precum şi cea mai înaltă înţelepciune atinsă de om, incluzând geometria, astronomia, artele frumoase, legile naturii, ca şi adevărurile de credinţă.

Se cereau teribile jurăminte de discreţie, iar Plutarh descrie un om îngenunchind, cu mâinile legate, cu o sfoară în jurul corpului şi cu un cuţit la gât - moartea fiind pedeapsa violării angajamentului de a păstra secretul. Chiar şi aşa, Pitagora a avut de aşteptat aproape douăzeci de ani pentru a învăţa înţelepciunea ascunsă a Egiptului, atât de precauţi erau cu candidaţii, în special cu străinii. Dar el a folosit-o într-un mod nobil atunci când, mai târziu, a întemeiat un ordin secret propriu la Crotona, în Grecia, unde, printre alte lucruri, a predat geometria, folosind numerele ca simboluri ale adevărului spiritual. Din Egipt, Misteriile au trecut fără prea mari schimbări în Asia Mică, Grecia şi Roma, numele zeilor locali fiind înlocuite cu cele ale lui Osiris şi Isis. Misteriile greceşti sau eleusine, instituite în 1800 î.Hr., le-au reprezentat pe Demetra şi Persefona şi au înfăţişat moartea lui Dionysos cu un ritual impresionant ce conducea neofitul de la moarte la viaţă şi nemurire. Ele propovăduiau unitatea lui Dumnezeu, necesitatea invariabilă a moralităţii şi viaţa după moarte, învestind iniţiaţii cu simboluri şi cuvinte-cheie prin care se puteau recunoaşte unul pe altul, atât pe întuneric, cât şi pe lumină.

Misteriile persane sau mitraice sărbătoreau eclipsa Zeului-Soare, folosind semnele zodiacului, schimbările anotimpurilor, moartea naturii şi naşterea primăverii. Cultele adonice sau siriene erau asemănătoare, Adonis fiind ucis şi apoi reînviat pentru a demonstra viaţa de dincolo de moarte. În Misteriile cabirice de pe insula Samothrace, Atys-Soarele a fost ucis de fraţii lui, Anotimpurile, şi la echinocţiul de primăvară a fost readus la viaţă. În mod asemănător, druizii, departe în nord până în Anglia, datorau unui singur Dumnezeu drama iernii şi a verii şi conduceau iniţiatul prin valea morţii către viaţa veşnică.

Cu puţin timp înainte de era creştină, când credinţa era degenerată şi lumea părea să cadă în ruină, s-a petrecut o mare renaştere a religiei Misteriilor. Decretul Imperial nu a avut putere să o încetinească, şi cu atât mai puţin să o oprească. Din Egipt, din îndepărtatul Răsărit, năvăli ca o maree Isis "cu zece mii de nume" rivalizând cu Mithra, patronul sfânt al soldatului. Dacă ne întrebăm asupra motivului secret al acestui influx de misticism, nu se poate da nici un răspuns. Ce influenţă au avut cultele-misterii asupra noului creştinism aflat în emergenţă încă nu ştim şi problema se află încă în dezbateri. Faptul că ele au influenţat Biserica primară apare evident din scrierile Părinţilor, iar unii merg atât de departe, încât spun că Misteriile au murit până la urmă numai pentru a trăi din nou în ritualul Bisericii. Sf. Pavel, în călătoriile lui misionare, a intrat în contact cu Misteriile şi chiar se foloseşte de unii din termenii lor tehnici în epistolele sale; dar le-a condamnat pe baza faptului că ceea ce căutau să înveţe prin dramă nu poate fi cunoscut decât prin experienţă spirituală - o înţelegere sănătoasă, deşi cu siguranţă drama poate să ajute la această experienţă, altfel cinstirea publică ar putea şi ea ajunge să fie interzisă.

Spre sfârşitul perioadei lor de supremaţie, Misteriile au decăzut şi au devenit corupte, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile umane: nici măcar Biserica nu a făcut excepţie. Dar faptul că în părţile lor cele mai înalte şi mai frumoase nu au fost doar măreţe şi nobile, ci şi elevate şi rafinate, nu poate fi pus la îndoială, fiind tot atât de clar că ele au servit unui scop înalt. Cine a citit în Metamorfozele lui Apuleius despre iniţierea lui Lucius în Misteriile lui Isis nu se poate îndoi de faptul că efectul asupra adoratorului era unul profund şi purificator. Acesta ne spune că ceremonia de iniţiere "este, ca să spun aşa, cea de a muri" şi că iniţiatul se afla în prezenţa zeilor, "da, stătea aproape şi li se închina". Depărtaţi-vă profanilor şi toţi cei care sunteţi mânjiţi de păcat, era mottoul Misteriilor, şi Cicero ne mărturiseşte că ceea ce învăţa omul în lăcaşul ascuns îl făcea să dorească a trăi nobil şi îl făcea să privească ceasul morţii fără teamă.

Într-adevăr, Misteriile, aşa cum spune Platon, au fost întemeiate de oameni de mare geniu, care, în primele epoci, au luptat să propovăduiască puritatea, să înmoaie cruzimea omenirii, să-i amelioreze moravurile şi morala şi să înfrâneze societatea prin rânduieli mai puternice decât cele pe care legile umane le impun. Nu mai există niciun mister referitor la ceea ce ei predau ca învăţătură, ci numai legat de riturile, dramele şi simbolurile speciale folosite ca suporturi. Ei propovăduiau credinţa în unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, autoritatea supremă a legii morale, puritatea eroică a sufletului, disciplina austeră a caracterului şi speranţa într-o viaţă de dincolo de mormânt.

Astfel, în epocile întunecate, dificile, dominate de conflicte între popoare, limbi şi credinţe, aceste mari ordine trudeau în numele prieteniei, aducând oamenii laolaltă sub stindardul credinţei şi instruindu-i să ducă o viaţă morală mult mai nobilă. Blânde şi tolerante cu toate celelalte credinţe, ele au format o comunitate morală şi spirituală atotcuprinzătoare care s-a ridicat deasupra barierelor impuse de popor, rasă şi crez, satisfăcând nevoia oamenilor de unitate, în vreme ce trezeau în ei simţul acelei mistici eterne din care s-au născut toate religiile. Ceremoniile lor, atât cât le cunoaştem, erau drame impresionante despre viaţa morală şi soarta sufletului. Misterul şi secretul au adăugat caracterul impresionant, iar fabula şi enigma au deghizat într-un spectacol impunător legile justiţiei, cucernicia şi speranţa în nemurire.

Masoneria se sprijină pe această tradiţie; şi chiar dacă nu putem spune că este legată istoric de marile ordine vechi, ea este descendenta lor din punct de vedere spiritual şi prezintă aproape aceeaşi slujire în epoca noastră pe care Misteriile au avut-o în lumea veche. Este într-adevăr asemenea legendarului râu Alfeu care, adunând apele a sute de pârâiaşe de-a lungul coastelor din Arcadia, se scufundă, pierzându-se din vedere, într-un adânc defileu din pământ, doar pentru a reapărea în fântâna din Arethusa. Cel puţin acest lucru este adevărat: Marile Misterii au prevestit Masoneria, a cărei dramă este un rezumat al iniţierii universale şi ale cărei simboluri esenţializate sunt depozitarele celei mai nobile înţelepciuni a omenirii. Astfel, ea aduce oamenii împreună la altarul rugăciunii, ţine vii adevărurile care ne fac oameni, căutând, prin orice mijloc al artei, să facă simţită puterea iubirii, valoarea frumuseţii şi realitatea idealului.