Diavolul din Oraşul Alb

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Erik Larson, autor a numeroase bestselleruri internaţionale, lucrează la The Wall Street Journal şi colaborează cu Harper's, The New Yorker, The Atlantic Monthly şi Time Magazine. Locuieşte la Seattle împreună cu soţia sa, cele trei fiice şi mai multe animale de companie, printre care şi o căţeluşă pe nume Molly.

Este profesor de scriere de nonficţine, jurnalist de investigaţie nominalizat la Premiul Pulitzer, şi autor al cinci cărţi care s-au menţinut în ultimii 15 ani în topul New York Times bestsellers. Este cunoscut în special pentru Diavolul din Oraşul Alb - o carte care a stat aproape 6 ani în renumitul top. Cartea a primit, printre altele, premiul de nonficţiune Edgar Award 2004 şi a fost finalistă a National Book Award 2003. Leonardo DiCaprio a achiziţionat drepturile pentru ecranizarea cărţii, iar filmul va fi regizat de Martin Scorsese. Expoziţia Universală de la Chicago din 1893, cunoscută drept Oraşul Alb, a reprezentat una dintre minunile lumii. În paginile acestei cărţi veţi citi o poveste incredibilă despre construcţia sa şi despre doi bărbaţi - unul, arhitect, celălalt, criminal în serie - ale căror destine s-au întrepătruns.

Arhitectul este Daniel H. Burnham, creatorul Expoziţiei Universale de la Chicago din 1893, o feerie cunoscută în întreaga lume drept Oraşul Alb, un peisaj grandios, vizionar, cu clădiri albe, amplasate într-un paradis de canale şi grădini. Criminalul este H.H. Holmes, un medic chipeş, cu ochi albaştri şi pătrunzători. El se foloseşte de atracţia provocată de marea expoziţie - şi de propriul şarm diavolesc - pentru a atrage zeci de tinere în capcana morţii.

Cei doi bărbaţi diferiţi, dar la fel de hotărâţi, laolaltă cu o pleiadă remarcabilă de personaje secundare pline de culoare, printre care se numără Buffalo Bill, George Ferris, Thomas Edison şi o parte dintre cei 27 de milioane de oameni care au avut parte de spectacolul orbitor al Oraşului Alb, sunt aduşi la viaţă în această hipnotică, periculoasă poveste a legendarei expoziţii care a transformat America şi a pregătit-o pentru secolul XX.

Istoria şi divertismentul se amestecă pentru a crea efectul dramatic al unui roman. O realitate cu adevărat mai stranie decât ficţiunea. (The New York Times)

O carte irezistibilă, care se citeşte ca şi când ar fi cea mai convingătoare şi captivantă ficţiune. (Time Out)

Atât de plină de viaţă, încât te aştepţi să-ţi sară oricând din mâini. (Yorkshire Evening Post)


Într-o dimineaţă de august, în 1886, când din caldarâm se ridica o căldură intensă ca febra unui copil, un bărbat pe nume H.H. Holmes a intrat într-una din gările oraşului Chicago. Aerul era stătut, nu se simţea nicio adiere şi mirosea a piersici putrede, a balegă de cal şi a antracit de Illinois ars. O jumătate de duzină de locomotive stăteau în depou aruncând aburi pe cerul deja galben.

Holmes a cumpărat un bilet până într-un orăşel numit Englewood din districtul Lake, o localitate cu 200.000 de locuitori aflată la sud de Chicago. Din localitate făceau parte Union Stock Yards şi două parcuri mari: Washington Park, cu peluze, grădini şi o pistă populară de curse, şi Jackson Park, un loc părăsit, neamenajat, aflat pe malul lacului.

În ciuda căldurii, Holmes avea un aer proaspăt şi vioi. În timp ce traversa gara, ocheadele pe care i le aruncau tinerele cădeau în jurul lui precum nişte petale purtate de vânt.

Avea un mers apăsat şi era îmbrăcat bine, dând senzaţia de bogăţie şi împlinire. Avea 26 de ani, un metru şaptezeci înălţime şi cântărea doar 70 de kg. Avea părul negru şi nişte ochi albaştri uimitori, care la un moment dat fuseseră comparaţi cu ochii unui hipnotizator. "Ochii sunt foarte mari şi larg deschişi", observa mai târziu un medic pe nume John L. Capen. "Sunt albaştri. Ucigaşii pricepuţi, la fel ca bărbaţii pricepuţi din alte domenii, au ochi albaştri." Capen a mai remarcat buzele subţiri, acoperite de o mustaţă neagră şi bogată. Însă urechile lui Holmes i s-au părut uimitoare. "Este o ureche incredibil de mică, al cărei vârf are forma pe care sculptorii din vechime obişnuiau s-o dea pentru a indica răutatea şi depravarea atunci când sculptau satiri." În general, nota Capen, "e construit după un tipar foarte delicat".

Pentru femeile care încă nu-i cunoşteau obsesiile intime, era de o delicateţe atrăgătoare. Încălca regulile curente referitoare la intimitate: stătea prea aproape, se uita prea intens, atingea prea mult şi prea mult timp. Iar femeile îl adorau pentru asta.

A coborât din tren în inima Englewoodului şi, pentru câteva momente, s-a uitat în jur. S-a oprit la intersecţia 63 Street cu Wallace. Pe un stâlp de telegraf de la colţul străzii era prinsă cutia de alarmă în caz de incendiu cu numărul 2475. În depărtare se zăreau câteva case cu trei etaje aflate în construcţie. Auzea bocăniturile ciocanelor. Copacii plantaţi recent erau înşiraţi în linie, dar căldura şi ceaţa îi făceau să arate ca nişte soldaţi care au răbdat prea mult de sete în deşert. Nu se simţea nicio adiere, iar aerul era umed şi mirosea a lemn dulce ars de la macadamul proaspăt pus. La colţul străzii se afla un magazin pe a cărui firmă scria Drogheria E.S. Holton.

A luat-o la pas. A ajuns pe strada Wentworth, care se întindea de la nord la sud şi care era principala arteră comercială din Englewood, ticsită de cai, căruţe şi faetoane. La intersecţia dintre 63 Street şi Wentworth a trecut pe lângă o remiză de pompieri care adăpostea Secţia de Pompieri nr. 51. Alături era o secţie de poliţie. Câţiva ani mai târziu, un locuitor lipsit de simţul macabrului scria: "Deşi uneori poliţia era foarte utilă în districtul Stock Yards, Englewoodul ducea o viaţă tihnită, fără prea mare nevoie de prezenţa poliţiştilor, poate doar pentru a da culoare peisajului şi a avea grijă ca vacile să nu fie deranjate din păscut".

Holmes a revenit pe strada Wallace, unde a văzut firma drogheriei Holton. Intersecţia era traversată de linii ferate. Un paznic stătea acolo, cu ochii mijiţi de la soare, urmărind trenurile, şi la fiecare câteva minute cobora o barieră când trecea o locomotivă pufăind. Drogheria se afla în colţul nord-vestic al intersecţiei dintre Wallace şi 63 Street. Diametral opus de strada Wallace se afla un teren viran mare.

Holmes a intrat în magazin unde a găsit-o pe doamna Holton, o femeie în vârstă. A simţit că aceasta era vulnerabilă, aşa cum un alt bărbat ar fi simţit dâra de parfum lăsată în urmă de o femeie. S-a prezentat ca fiind doctor şi farmacist şi a întrebat-o pe femeie dacă nu cumva avea nevoie de ajutor în magazin. A vorbit încet, zâmbind întruna, şi a fixat-o cu ochii lui albaştri.

Cum se pricepea să facă conversaţie, în curând ea i-a destăinuit durerea ei cea mai mare. Soţul ei, care se afla în apartamentul de la etaj, suferea de cancer şi era pe moarte. I-a mărturisit că devenise o povară să se ocupe de magazin şi să aibă grijă şi de el.

Holmes a ascultat-o cu ochii umezi. I-a atins braţul. Ar putea prelua din povară, i-a spus. Şi nu doar atât, ar putea transforma drogheria într-o afacere înfloritoare care să bată concurenţa.

Privirea lui era extrem de clară şi de albastră. Femeia i-a răspuns că trebuia să discute cu soţul ei.

Ea a urcat la etaj. Era o zi fierbinte. Muştele se odihneau pe pervazul ferestrei. Afară s-a auzit huruitul unui alt tren care traversa intersecţia. Funinginea şi fumul treceau prin faţa ferestrei ca o ceaţă murdară. Avea să vorbească cu soţul ei, da, însă el era pe moarte şi ea era cea care se ocupa de magazin şi preluase responsabilităţile, aşa c-a luat o decizie.

Gândul la tânărul doctor îi dădea un sentiment de mulţumire pe care nu-l mai simţise de multă vreme.
Holmes mai fusese la Chicago, dar numai în trecere. Oraşul îl impresionase, a spus el mai târziu, ceea ce era surprinzător, pentru că, de obicei, nu-l surprindea nimic, nimic nu reuşea să-l mişte. Evenimentele şi persoanele îi atrăgeau atenţia aşa cum obiectele în mişcare atrag atenţia unui amfibian: prima dată estima automat distanţa, apoi evalua valoarea şi apoi lua decizia de a acţiona sau de a nu face nimic. Când, în sfârşit, a decis să se mute la Chicago, încă se folosea de numele lui real, Herman Webster Mudgett.

La fel ca majoritatea oamenilor, primul lui contact senzorial cu Chicago a fost putoarea fantastică ce se simţea tot timpul lângă Union Stock Yards, o adiere de putrefacţie şi păr ars, "un miros primitiv", scria Upton Sinclair, "crud şi brut; era greu, aproape rânced, senzual şi puternic". Cei mai mulţi îl găseau respingător. Cei puţini care îl găseau revigorant erau de obicei bărbaţi care se scăldaseră în "râul morţii" din oraş, după exprimarea lui Sinclair, şi reuşiseră să găsească în el mari bogăţii. Ar fi tentant să ne imaginăm că moartea şi sângele l-au făcut pe Mudgett să se simtă bine-venit, dar e mai plauzibil să presupunem c-a avut sentimentul că, în sfârşit, a găsit oraşul care permitea o gamă mai bogată de comportamente decât cele tolerate la Academia Gilmanton din New Hampshire, oraşul unde se născuse şi unde băieţelul mic, ciudat şi extrem de inteligent îşi petrecuse copilăria - şi unde, în consecinţă, căzuse pradă imaginaţiei sadice a colegilor săi.

Un episod anume i-a rămas viu în amintire toată viaţa. Avea cinci ani şi era îmbrăcat prima oară în costum când părinţii l-au trimis la şcoală să-şi înceapă studiile. "În fiecare zi trebuia să trec prin faţa cabinetului unui medic din localitate, a cărui uşă era foarte rar închisă", scria el mai târziu. "Aveam o aversiune specială pentru acel loc, parţial pentru că, în mintea mea, era asociat cu sursa tuturor acelor amestecuri greţoase care mă terorizaseră în copilărie (pentru că asta se întâmpla înainte să apară medicamentele pentru copii) şi, parţial, din cauza unor zvonuri vagi ce-mi ajunseseră la ureche legate de ce se afla înăuntru."

Într-adevăr, un cabinet medical putea fi un loc groaznic în vremurile acelea. Toţi medicii erau, într-un fel, nişte amatori. Cei mai buni cumpărau cadavre pe care le studiau. Plăteau cu banii jos, fără nicio rezervă, şi păstrau anumite părţi interesante ale organelor afectate de boală în nişte borcane mari şi transparente. În cabinete atârnau schelete pentru a putea face uşor trimiteri anatomice; unele dintre acestea aveau mai mult decât un rol funcţional, fiind adevărate opere de artă extrem de detaliate, extrem de precis îmbinate - fiecare os albit era prins de următorul cu sârmă de alamă, sub un craniu care rânjea cu blândeţe - încât părea gata s-o ia la fugă clămpănind pe stradă ca să prindă următorul tramvai pe cablu.

Doi copii au aflat de teama lui Mudgett şi într-o zi l-au prins şi l-au târât în cabinetul doctorului, în timp ce el "se zbătea şi ţipa". "Nu s-au lăsat", scria Mudgett, "până nu m-au pus faţă în faţă cu unul dintre scheletele rânjitoare, care părea gata să mă prindă."

"A fost o răutate să-i faci aşa ceva unui copil mic şi cu o sănătate fragilă", scria el, "dar s-a dovedit fi o metodă eroică de tratament, menită, în cele din urmă, să mă vindece de temerile mele şi să inculce în mine, în primul rând, un sentiment puternic de curiozitate şi, în al doilea rând, dorinţa de a învăţa, care, după mulţi ani, a avut drept consecinţă faptul c-am îmbrăţişat profesia de medic."

Probabil că incidentul a avut loc, însă sub o altă formă. Cel mai probabil, cei doi băieţi mai mari au descoperit că victima lor de cinci ani n-a fost prea afectată; că nu numai că nu s-a zbătut şi n-a ţipat, ci a privit scheletul cu o apreciere detaşată. Când şi-a îndreptat din nou privirea spre răpitori, aceştia au fost cei care au fugit.
Gilmanton era un mic sat din zona lacurilor din New Hampshire, suficient de izolat încât locuitorii să nu aibă acces zilnic la ziare şi să nu audă decât arareori şuieratul trenurilor. Mudgett avea doi fraţi, un frate şi soră. Tatăl său, Levi, era fermier, aşa cum fusese şi tatăl lui Levi. Părinţii lui Mudgett erau metodişti devotaţi şi reacţionau la comportamentele neadecvate cu nuiaua şi cu rugăciuni, după care urma izolarea în pod şi o zi fără dreptul de a vorbi şi fără mâncare. Mama insista adesea ca băiatul să se roage cu ea în camera ei, apoi îl înconjura cu o pietate sfioasă.

După cum recunoştea chiar el, era "băiatul mamei". Şi-a petrecut mult timp singur, în camera sa, citind Jules Verne şi Edgar Allan Poe şi inventând lucruri. A construit un mecanism care funcţiona pe bază de vânt şi care scotea zgomote menite să sperie păsările de pe pământurile familiei şi şi-a propus să creeze un perpetuum mobile. Şi-a ascuns comorile preferate în nişte cutiuţe, printre acestea aflându-se primul dinte scos şi o fotografie cu "drăguţa lui de 12 ani", însă mai târziu s-a speculat că aceste cutii conţineau şi lucruri mai macabre, cum ar fi cranii de mici animale pe care le-ar fi schilodit şi disecat pe viu în pădurea din jurul satului Gilmanton. Aceste speculaţii s-au bazat pe lecţiile dure învăţate în secolul XX despre comportamentul copiilor asemănători lui. Singurul prieten apropiat al lui Mudgett era un băiat pe nume Tom, care a murit în urma unei căzături în timp ce băieţii se jucau într-o casă abandonată.

Mudgett şi-a scrijelit iniţialele pe un ulm bătrân de la ferma bunicului său, unde familia însemna cu crestături în tocul uşii cât mai crescuse în înălţime. Prima crestătură e la mai puţin de 90 de centimetri. Unul dintre lucrurile pe care-i plăcea cel mai mult să le facă era să se caţere până pe o creastă înaltă şi să strige pentru a produce ecou. A făcut comisioane pentru un "fotograf ambulant" care a poposit o vreme şi în Gilmanton. Bărbatul şchiopăta şi s-a bucurat să primească ajutor. Într-o dimineaţă, fotograful i-a dat lui Mudgett o bucată ruptă de lemn şi i-a cerut s-o ducă la bărbatul din sat care făcea căruţe ca să i-o înlocuiască. Când Mudgett s-a întors cu bucata cea nouă, l-a găsit pe fotograf stând lângă uşă, pe jumătate dezbrăcat. Fără niciun avertisment, fotograful şi-a scos unul din picioare.

Mudgett a fost uimit. Nu mai văzuse până atunci un membru artificial şi a urmărit atent cum fotograful a băgat noua bucată de lemn într-o porţiune a piciorului. "N-aş fi fost mai surprins nici dacă, în continuare, şi-ar fi scos şi capul în acelaşi mod misterios", scria Mudgett.

Ceva din expresia lui Mudgett i-a atras fotografului atenţia. Într-un picior, s-a îndreptat spre aparatul de fotografiat şi s-a pregătit să-i facă o poză lui Mudgett. Înainte să deschidă diafragma, a ridicat piciorul fals şi l-a fluturat în faţa băiatului. După câteva zile, când fotografia a fost gata, i-a dat-o lui Mudgett.

"Am păstrat-o mulţi ani", scria Mudgett, "şi încă mai am în faţa ochilor chipul slăbuţ, pe care se citea teroarea, al băieţelului desculţ îmbrăcat în haine făcute în casă."

În momentul în care Mudgett descria această întâlnire în memoriile sale, se găsea într-o celulă de închisoare şi spera să trezească un val de simpatie publică. Deşi e fascinant să ne imaginăm scena, realitatea e că era aproape imposibil să surprinzi momente spontane cu aparatele care existau în copilăria lui Mudgett, mai ales dacă subiectul era un copil. Dacă fotograful a văzut ceva în ochii lui Mudgett, a fost un gol albastru despre care ştia, spre tristeţea sa, că nu poate fi surprins de niciun film.
Mudgett a absolvit şcoala la 16 ani şi, în ciuda vârstei fragede, s-a angajat ca profesor, mai întâi în Gilmanton şi apoi în Alton, New Hampshire, unde a cunoscut o tânără pe nume Clara A. Lovering. Aceasta nu mai cunoscuse pe nimeni ca Mudgett. Era tânăr, dar sigur pe el, şi se pricepea s-o facă să se simtă bine chiar şi atunci când nu era deloc aşa. Folosea vorbele cu iscusinţă şi căldură, o atingea uşor, cu afecţiune, chiar şi în public. Marele lui defect era că-i cerea cu insistenţă să facă dragoste cu el, nu ca un iubit care-i făcea curte, ci într-o manieră specifică doar cuplurilor căsătorite. Ea îl ţinea la distanţă, dar nu putea să nege că Mudgett trezea în ea o dorinţă intensă care-i condimenta visele. Mudgett avea 18 ani când i-a cerut să fugă cu el. Ea a fost de acord. S-au căsătorit pe 4 iulie 1878, în faţa unui judecător de pace.

La început, între cei doi a existat o pasiune mult mai mare decât cea la care se aşteptase Clara din bârfele femeilor mai în vârstă, dar relaţia lor s-a răcit repede. Mudgett pleca de-acasă pentru perioade îndelungate. În curând a început să lipsească cu zilele. În cele din urmă, dus a fost.

Cei doi au rămas căsătoriţi în registrul de stare civilă din Alton, New Hampshire, un act oficial, dar care nu însemna nimic.
La 19 ani, Mudgett s-a dus la facultate. Iniţial se gândise la Dartmouth, dar s-a răzgândit şi a ales medicina. Prima dată s-a înscris la secţia de medicină a Universităţii din Vermont, Burlington, însă şcoala i s-a părut prea mică şi, după numai un an, s-a mutat la Universitatea din Michigan, în Ann Arbor, una dintre cele mai importante şcoli de medicină din Vest, recunoscută pentru accentul pus pe controversata artă a disecţiei. S-a înscris acolo pe 21 septembrie 1882. În vara primului an de studiu a săvârşit ceea ce a numit în memoriile sale drept "prima faptă cu adevărat necinstită din viaţa mea". A găsit o slujbă de comis-voiajor pentru o editură, sarcina sa fiind de a vinde o singură carte în partea de nord-vest a statului Illinois. În loc să returneze încasările, el le-a păstrat. La sfârşitul verii s-a întors la Michigan. "Nu puteam zice că excursia mea în Vest fusese un eşec", scria el, "pentru că văzusem Chicagoul."

A absolvit în iunie 1884, cu note nu tocmai grozave, şi şi-a propus să găsească "un loc prielnic" unde să-şi deschidă cabinet. În acest scop s-a angajat din nou ca comis-voiajor, de data asta la o pepinieră cu sediul în Portland, Maine. Aşa a călătorit prin oraşe prin care altfel n-ar fi trecut. În cele din urmă a ajuns în Mooers Forks, New York, unde, conform ziarului Chicago Tribune, administratorii şcolii primare, "impresionaţi de manierele alese ale lui Mudgett", l-au angajat ca director al şcolii, poziţie pe care a ocupat-o până şi-a deschis, în sfârşit, un cabinet medical. "Am petrecut aici un an în care mi-am făcut treaba bine şi cu conştiinciozitate, lucru pentru care am avut parte de multă recunoştinţă, dar de bani puţini sau deloc."

Oriunde mergea, păreau să se întâmple lucruri tulburătoare. Profesorii din Michigan n-au putut spune mare lucru despre talentele sale academice, dar şi-au amintit că s-a făcut remarcat în alt fel. "Unii dintre profesorii de aici şi-l amintesc ca pe un neisprăvit", au spus cei de la universitate. "Şi-a încălcat promisiunea de a lua în căsătorie o coafeză, o văduvă, care a venit în Ann Arbor din St. Louis, Michigan."

În Mooers Forks s-a zvonit că un băiat care a fost văzut în compania lui dispăruse. Mudgett a susţinut că băiatul s-a întors acasă, în Massachusetts. N-a existat nicio anchetă. Nimeni nu-şi putea închipui că fermecătorul doctor Mudgett era în stare să facă rău cuiva, cu atât mai puţin unui copil.

Adesea, Mudgett se plimba la miezul nopţii pe strada din faţa casei unde locuia.
Mudgett avea nevoie de bani. Ca profesor câştigase un salariu de mizerie; cabinetul îi aducea un venit doar cu puţin mai mare. "În toamna lui 1885", scria el, "făceam foamea."

Pe când era student la medicină, îi spusese unui coleg canadian ce simplu ar fi fost ca unul dintre ei să-şi facă o asigurare de viaţă al cărei beneficiar să fie celălalt şi apoi să folosească un cadavru pentru a demonstra moartea celui asigurat. Mudgett şi-a aminti de idee în Mooers Forks. I-a făcut o vizită fostului său coleg şi a constatat că nici starea financiară a acestuia nu era mai bună. Împreună au făcut un plan bine pus la punct prin care să înşele compania de asigurări, pe care Mudgett l-a descris în memoriile sale. Era un plan extrem de complex şi de macabru, care probabil ar fi fost imposibil de pus în aplicare, dar descrierea lui e importantă din perspectiva lucrurilor pe care le-a dezvăluit, fără intenţie, despre mintea lui bolnavă.

În linii mari, planul presupunea ca Mudgett şi prietenul său să recruteze încă doi complici, împreună cu care să însceneze moartea unei familii de trei persoane şi să le înlocuiască cadavrele. Acestea aveau să apară ulterior într-o stare avansată de descompunere, iar conspiratorii urmau să împartă asigurarea în caz de deces de 40.000 de dolari (echivalentul a peste un milion de dolari în secolul XXI).

"Planul implica mult «material»", scria Mudgetts, "adică nu mai puţin de trei trupuri", ceea ce însemna că el şi prietenul său trebuiau să facă rost cumva de trei cadavre care să semene cu soţul, soţia şi copilul.

Lui Mudgett nu i se părea complicat să facă rost de cadavre, deşi, la acel moment, lipsa la nivel naţional a cadavrelor necesare pentru învăţământul medical îi determinase pe medici să dea iama prin cimitire pentru a găsi oameni decedaţi de curând. Dându-şi seama că nici chiar un medic n-avea cum să facă rost de trei cadavre fără a provoca suspiciuni, Mudgett şi complicele său au căzut de acord că fiecare trebuie să pună umărul pentru a obţine "cele necesare".

Mudgett a susţinut că în noiembrie 1885 s-a dus la Chicago, de unde şi-a procurat "partea" de cadavre. Pentru că nu şi-a putut găsi un loc de muncă, şi-a depozitat partea şi a plecat la Minneapolis, unde şi-a găsit de lucru într-o drogherie. A rămas în Minneapolis până în mai 1886, când a plecat la New York, cu gândul să ia cu el "o parte din «material»", şi să lase restul în Chicago. "Şi acesta", a spus el, "necesita o reambalare".

El a susţinut c-a lăsat un pachet cu bucăţi dintr-un cadavru la Fidelity Storage Warehouse în Chicago. A luat celălalt pachet cu el la New York, unde l-a plasat "într-un loc sigur". Însă, în timpul călătoriei cu trenul la New York, a citit în ziar două articole despre crime comise pentru a încasa asigurarea "şi pentru prima oară mi-am dat seama cât erau de bine organizate şi de pregătite marile companii de asigurări pentru a detecta şi a pedepsi acest tip de fraudă". Aceste articole, a susţinut el, l-au făcut să renunţe la plan şi să abandoneze orice speranţă de a duce la împlinire o astfel de înşelătorie în viitor.

Minţea. De fapt, Mudgett era convins că abordarea era valoroasă în sine - înscenarea morţii altora, prin care putea jecmăni companiile de asigurări de viaţă. Ca medic, ştia că nu exista niciun mijloc de stabilire a identităţii cadavrelor arse, dezmembrate sau desfigurate în orice alt fel. Şi pe el nu-l deranja să manipuleze cadavre. Erau doar "materiale", la fel ca lemnele de foc, deşi era ceva mai dificil să scapi de ele.

Minţea şi în privinţa nevoii de bani. Proprietarul casei din Mooers Forks unde locuia, D.S. Hays, a observat că Mudgett se afişa adesea cu sume mari de bani. Hays a devenit suspicios şi l-a urmărit îndeaproape pe Mudgett - deşi nu suficient de îndeaproape.
Mudgett a plecat din Mooers Fork la miezul nopţii, fără să-i plătească lui Hays suma datorată pentru găzduire. A pornit spre Philadelphia, unde spera să se angajeze la o drogherie şi, ulterior, să devină partener sau proprietar. Însă n-a găsit nimic potrivit, angajându-se în schimb ca "îngrijitor" la Norristown Asylum. "Aici", scria el, "am avut parte de prima mea experienţă cu nebuni şi a fost una atât de îngrozitoare, încât ani buni după aceea, uneori chiar şi acum, chipurile lor îmi apar în somn." După câteva zile şi-a dat demisia.

Până la urmă şi-a găsit o slujbă la una dintre drogheriile din Philadelphia. La scurt timp după aceea, un copil a murit după ce a luat medicamente cumpărate din magazin. Mudgett a plecat imediat din oraş.

A luat un tren spre Chicago, dar a descoperit în curând că nu putea lucra ca farmacist în Illinois dacă nu lua examenul de autorizare organizat în capitala statului, Springfield. Acolo, în iulie 1886, anul în care Sir Arthur Conan Doyle îşi prezenta în faţa lumii celebrul detectiv, Mudgett s-a înregistrat sub numele de Holmes.
Holmes a înţeles că în Chicago acţionau forţe noi şi puternice, care produceau o expansiune aproape miraculoasă. Oraşul creştea în toate direcţiile posibile, iar în locul unde se învecina cu lacul a crescut pe verticală, ridicând astfel valoarea terenului din zona Loop. El a văzut pretutindeni dovezi că oraşul prospera. Chiar şi fumul era o dovadă. Ziarelor locale le plăcea să se laude cu creşterea uimitoare a numărului de muncitori angajaţi în fabricile din Chicago, în special cele de procesare a cărnii. Holmes ştia - la fel ca toată lumea - că, atâta vreme cât zgârie-norii se înălţau şi abatoarele îşi sporeau volumul de muncă, cererea de muncitori avea să rămână crescută şi că muncitorii şi supraveghetorii lor vor căuta să locuiască în suburbiile oraşului, unde macadamul era drept, apa curată, şcolile bune şi, cel mai important, aerul nu era contaminat cu duhoarea de organe în putrefacţie care provenea de la Union Yards.

Pe măsură ce populaţia oraşului creştea, cererea de locuinţe s-a transformat într-o "febră a apartamentelor". Când oamenii nu găseau sau nu-şi puteau permite apartamente, ei căutau să închirieze camere în locuinţe particulare sau în pensiuni, unde în chirie era inclusă şi masa.

Speculanţii au prosperat şi au creat peisaje stranii. În Calumet, o mie de felinare bogat ornamentate se ridicau în mijlocul unei mlaştini, unde nu făceau decât să lumineze în ceaţă şi să atragă nori de ţânţari. Theodore Dreiser a ajuns în Chicago cam în aceeaşi perioadă cu Holmes şi a fost uimit de acest peisaj futurist. "S-au construit în oraş kilometri întregi de străzi şi o reţea de canalizare în zone în care era câte-o casă izolată", scria el în Sister Carrie. "Existau zone bătute de vânturile năprasnice şi de ploaie, care însă erau luminate toată noaptea de şiruri pâlpâitoare de lămpi cu gaz ce se bălăngăneau în bătaia vântului."

Una dintre suburbiile cu cea mai rapidă dezvoltare era Englewood. Chiar şi un nou-venit ca Holmes putea să-şi dea seama că Englewoodul era în plină expansiune. Reclamele imobiliare erau pline de mărturii despre amplasare şi valoarea tot mai mare. De fapt, Englewoodul cunoscuse o dezvoltare accelerată încă de la Marele Incendiu din 1871. Un locuitor îşi amintea cum, imediat după incendiu, "a existat o cerere atât de mare pentru locuinţe în Englewood şi populaţia a crescut atât de rapid, încât era imposibil să ţii pasul". Bătrânii lucrători la căile ferate încă îi spuneau Chicago Junction, Junction Grove sau pur şi simplu Junction, datorită celor opt linii de cale ferată care se întâlneau acolo, dar după Războiul Civil locuitorii se săturaseră de rezonanţa industrială a numelui. În 1868, o doamnă pe nume H.B. Lewis a sugerat un nume nou, Englewood, numele unui oraş din New Jersey, unde locuise ea cândva şi care purta numele unei păduri din Carlisle, Anglia, legendară pentru că adăpostise doi proscrişi în genul lui Robin Hood. Aici, în locul pe care locuitorii oraşului Chicago îl numeau o "suburbie-tramvai", au ales să locuiască supraveghetorii de la abator, aşa cum patronii companiilor şi-au făcut sedii în zgârie-norii din Loop. Şi-au cumpărat case mari pe străzi numite Harvard şi Yale, pe care erau plantaţi ulmi, frasini, platani şi tei şi pe care se aflau indicatoare care interziceau accesul căruţelor, cu mici excepţii. Şi-au trimis copiii la şcoli, au mers la biserică şi au participat la reuniunile masonilor şi ale altor 45 de societăţi secrete din orăşel care erau organizate în loje, regate şi cuiburi. Duminica se plimbau pe pajiştile catifelate din Washington Park şi, dacă îşi doreau să fie singuri, pe culmile bătute de vânturi din Jackson Park, la capătul estic al 63 Street, pe malul lacului.

Mergeau la serviciu cu trenul şi cu tramvaiul şi se felicitau că nu locuiesc în direcţia vântului care bătea dinspre abatoare. Dezvoltatorul unei mari parcele din Englewood a atras clienţii prezentând acest avantaj într-un catalog care promova vânzarea a două sute de loturi de casă numite Ansamblul Bates: "Este în special convenabil şi accesibil pentru oamenii de afaceri de la Union Stock Yards şi nu se simt mirosurile aduse de vânturile care bat în cele mai elegante zone din oraş".
Până la urmă, doctorul Holton a murit. Holmes i-a făcut văduvei o ofertă: avea să cumpere magazinul, iar ea putea să locuiască în continuare în apartamentul de la etajul întâi. Şi-a formulat oferta în aşa fel încât parcă ar fi făcut achiziţia nu spre propriul beneficiu, ci doar pentru a o elibera pe îndoliata doamnă Holton de povara muncii. I-a atins acesteia braţul în timp ce vorbea. După ce contractul de vânzare a fost semnat, a rămas lângă ea şi i-a mulţumit cu lacrimi în ochi.

Banii pentru achiziţie proveneau în principal din ipotecarea dependinţelor şi a stocurilor magazinului, el acceptând să ramburseze împrumutul cu o rată de o sută de dolari pe lună (aproximativ trei mii de dolari la valoarea din secolul XXI). "Afacerea mergea bine", spunea el, "şi pentru prima dată în viaţă mi-am găsit locul într-o afacere care să mă mulţumească."

A schimbat firma: Farmacia H.H. HOLMES. Odată ce s-a răspândit vestea că un medic tânăr, frumos şi, se pare, necăsătorit, se găsea acum în spatele tejghelei, tot mai multe femei singure, între 20 şi 30 de ani, au devenit cliente fidele. Se îmbrăcau frumos şi cumpărau lucruri de care n-aveau nevoie. Şi clienţilor vechi le plăcea noul proprietar, deşi le lipsea prezenţa reconfortantă a doamnei Holton. Soţii Holton le fuseseră alături când li se îmbolnăviseră copiii şi îi mângâiaseră când aceste boli se dovediseră fatale. Ştiau că doamna Holton a vândut magazinul. Dar de ce n-o mai vedeau deloc prin oraş?

Holmes a zâmbit şi le-a explicat că ea hotărâse să-şi viziteze rudele din California, lucru pe care visa de mult să-l facă, dar pentru care nu găsise timpul sau banii necesari şi pe care, cu siguranţă, nu-l putuse face cât soţul ei fusese pe patul de moarte.

Pe măsură ce timpul trecea şi întrebările se răreau, Holmes a schimbat puţin povestea. Doamnei Holton, a explicat el, îi plăcuse atât de mult California, încât hotărâse să se stabilească acolo definitiv.