Cum să construieşti un vis... sau un coşmar - Diavolul din Oraşul Alb

Citiţi un fragment din această carte.


Încep prin a vă spune că probabil nu aş fi citit vreodată cartea Diavolul în Oraşul Alb apărută la editura Publica, dacă nu făceam parte dintr-un club de carte în care a fost propusă pentru discuţii. Şi s-ar fi întâmplat aşa nu pentru că editura nu ar avea nişte propuneri editoriale foarte interesante (nu ar strica să aruncaţi un ochi pe pagina lor), ci pentru că pur şi simplu sunt prea multe cărţi de citit şi prea puţin timp pentru a ajunge la toate. Ca o paranteză, în ultimii ani eu cred ca editurile româneşti au făcut o treabă excelentă şi au tradus în româneşte foarte multe titluri importante, de actualitate şi despre care se vorbeşte peste tot în lume. Sper să reuşească să treacă cu bine peste această perioadă dură şi să ne răsfeţe în continuare cu titluri bune şi variate.

Mă bucur că am aflat de carte şi că am citit-o. Cred că aveam nevoie de o astfel de lectură, una care să îmi redea încrederea în umanitate, în spiritul şi cutezanţa unora dintre membrii ei. Erik Larson ne duce în 1890, la scurt timp după ce Expoziţia Universală de la Paris şi-a închis porţile. Expoziţia s-a dovedit a fi un adevărat succes, turnul Eiffel fiind realizarea minune a evenimentului, cea care a uimit întreg mapamondul. Americanii, evident, au dorit să-şi ia revanşa, să arate vechii Europe că inginerii şi arhitecţii lor sunt la fel de vizionari şi extraordinari. De aceea s-au hotărât să organizeze cu ocazia aniversării a 400 de ani de la descoperirea Lumii Noi de către Columb o expoziţie care nu doar să o concureze pe cea de la Paris, ci să o şi depăşească prin inventivitate şi inovaţie. Ca o notă personală, recunosc că am avut un sentiment ciudată citind despre mândria oamenilor de atunci şi dorinţa lor de a-l celebra pe Columb în timp ce, în paralel, pe toate canalele de ştiri vedeam cum statuile acestuia din Minnesota şi Virginia sunt distruse în zilele noastre.

Oraşele care s-au înscris în cursa pentru organizarea expoziţiei au fost Washington, New York, Saint Louis şi Chicago. Fiecare a venit cu propriile argumente, a încercat să seducă publicul dar cert este că, într-un final, după o luptă strânsă, Chicago a câştigat. Oraşul devenise a doua concentrare umană din Statele Unite după New York, se vorbea de-a lungul şi de-a latul ţării de spiritul oraşului ca despre o forţă tangibilă care reuşise să-l reconstruiască din temelii după Marele Incendiu din 1871. Larson urmăreşte în cartea sa extrem de bine documentată modul în care cei implicaţi în realizarea expoziţiei au reuşit să depăşească toate obstacolele (de la provocările terenului nisipos al oraşului până la îmbolnăvirea sau moartea unor membri ai echipei, de la problemele ridicate de criza financiară la mizeria şi bolile care făceau parte din viaţa cetăţenilor acelor timpuri) şi să ofere lumii un vis, un oraş care depăşea imaginaţia oamenilor din epocă şi care a stat la baza multor inovaţii arhitecturale şi inginereşti ulterioare.

Inima expoziţiei a fost Daniel Hudson Burnham, arhitectul şef al oraşului Chicago, un self-made man, respins de Harvard şi Yale, dar care a reuşit datorită talentului, puterii de muncă şi unui strop de noroc să-şi îndeplinească visul de a deveni "cel mai mare arhitect al oraşului sau al ţării". Spun şi un pic de noroc pentru că suntem purtaţi într-o epocă în care oameni de calibrul lui John B. Sherman îţi puteau intra în birou şi schimba viaţa pentru totdeauna. Burnham a muncit titanic nu doar arhitectural, ci şi în ceea ce priveşte relaţiile cu autorităţile şi ceilalţi arhitecţi implicaţi în proiect. Deşi tratată poate prea în amănunt şi cu multe pagini dedicate detaliilor arhitecturale, povestea organizării expoziţiei este un model a ceea ce poate face un om capabil căruia nu îi este frică să se înconjoare de oameni la fel de buni ca el, dacă nu mai buni, să le ceară părerea şi, uneori, să le adopte viziunea. De asemenea este o istorie despre oameni cărora nu le-a fost frică să-şi asume responsabilitatea, să îşi pună talentul, timpul şi competenţa în slujba oraşului şi a unui vis.

O altă figură fascinantă din carte este Frederick Law Olmstead, considerat părintele arhitecturii peisagiste din America, creatorul Central Park din New York, dar şi a parcurilor şi lagunelor care vor înfrumuseţa şi înnobila expoziţia din Chicago. Mi-a plăcut mult modul în care Larson îi descrie tenacitatea, dorinţa de a învinge boala şi lupta continuă pentru a-şi impune viziunea cu privire la ceea ce trebuie să fie un parc, mai ales că şi atunci, ca şi acum, se găseau destui oameni de afaceri care să-şi dorească măcar un mic spaţiu comercial într-un parc atât de cunoscut şi apreciat de public...

Oraşul Alb, supranumele expoziţiei datorită vopselii albe folosite pentru majoritatea clădirilor acesteia, s-a ridicat într-o perioadă în care Chicago era în plin avânt. Şi dacă cei care l-au construit şi-au concentrat forţele şi geniul în realizarea unui vis, tot atunci şi tot în oraşul vânturilor, un geniu al răului şi-a construit propriul "regat". Herman Webster Mudgett, cunoscut mai bine sub numele de H.H. Holmes a fost un criminal în serie care a ucis între nouă şi două sute de persoane (după cum a declarat poliţiei). Holmes şi-a construit un aşa zis hotel cu unele încăperi gândite ca adevărate camere de gazare, cu un cuptor puternic în subsol unde putea face să dispară aproape orice urmă a unei persoane. Victimele sale au fost în principal tinere care s-au lăsat vrăjite de şarmul tânărului doctor, dar şi asociatul său în afaceri şi trei dintre copiii acestuia. Chicago atrăgea în acea perioadă multe tinere care doreau să-şi trăiască viaţa independent şi să scape de orăşelele mici şi de fermele în care crescuseră. Era o perioadă de emancipare a femeilor care venea la pachet cu numeroase pericole. H.H. Holmes era unul dintre ele. Personalitatea lui Holmes, faptul că era arătos şi ştia să îşi farmece anturajul făceau din el un prădător periculos.

Cele două poveşti, cea a expoziţiei şi cea a lui Holmes, merg în paralel, autorul punându-le în oglindă şi arătându-ne astfel cum şi în ce fel poate fi folosită mintea umană. Dacă pe de o parte se construieşte un vis, pe cealaltă se realizează un coşmar. Mi-a plăcut foarte mult cum şi-a construit Larson cartea. Are pagini care te fac să simţi entuziasmul şi efortul titanic al celor implicaţi în ridicarea Oraşului Alb. Oamenii pe care îi descrie în carte câştigă respectul cititorului, care înţelege că au fost nişte personalităţi extraordinare, dar fără a fi ferite de problemele omului obişnuit. Astfel, de exemplu, Olmstead suferea de dureri crunte de dinţi, iar Burnham suferea că rochiile soţiei sale nu sunt subiect de discuţie în presă aşa cum erau cele ale doamnelor din înalta societate sau se simţea din când în când inferior celorlalţi pentru că nu studiase la o universitate de prestigiu.

Mi-am dat seama cât de mult timp irosim în ziua de astăzi, cât de puţin mai îndrăznim să visăm ca indivizi, dar mai ales ca societate. Cartea aceasta ne trage de mânecă şi ne spune: îndrăzniţi, chiar dacă visul vostru se va dovedi a fi efemer! Aşadar, îndrăzniţi!