Prefaţă la L-au întâlnit pe Brâncuşi

Citiţi un fragment din această carte.


Începând cu anul 1992, pentru pregătirea tezei mele de doctorat, mi-am propus să analizez toate documentele care puteau să aducă informaţii despre mediul artistic şi cultural în care a evoluat Constantin Brâncuşi, al cărui destin a fost excepţional: provenit dintr-o familie de ţărani de la poalele Carpaţilor, el a făcut o breşă în arta sculpturii care, la începutul secolului XX, părea a se fi oprit la un statuar fixat în marmoră, reluat şi copiat de nenumărate ori. Obsedată fiind de tot felul de întrebări, am parcurs şi studiat documentele de arhivă - corespondenţă, documente oficiale şi personale, păstrate în fondul Brâncuşi de la Centrul Pompidou la Paris şi din alte biblioteci din America.

A parcurge arhiva unei personalităţi înseamnă a intra în intimitatea ei, înseamnă de asemenea a încerca să-i înţelegi parcursul, să limpezeşti anumite aspecte ale operei sale. Ca în oricare cercetare, fiecare detaliu din arhivă trimite la alte informaţii care, puse în context, alcătuiesc povestea unei vieţi închinate creaţiei. Pe tot acest parcurs, lung şi pasionant, am reţinut nume, adrese de persoane care l-au întâlnit, ceea ce mi-a permis să lărgesc aria de investigaţie. Nutream încă speranţa să găsesc persoane care l-au cunoscut pe artist şi care ar fi putut să exprime sentimentele pe care le-au trăit când au fost în preajma lui. O selecţie a acestor documente s-a dovedit a fi necesară pentru că, ţinând cont de personalitatea excepţională a lui Brâncuşi şi de renumele său câştigat mai ales de când a pătruns în spaţiul american, unii martori nici măcar nu-l întâlniseră pe artist, dar reluaseră informaţii primite de la alte persoane care se exprimaseră deja. Am întâlnit de asemenea şi persoane care n-au acceptat să le înregistrez mărturiile, precum fiul nerecunoscut al artistului, John Moore. Acesta nici nu avea prea multe de spus pentru că nu l-a văzut pe Brâncuşi decât de două ori în viaţă şi, chiar şi atunci, artistul nu i-a adresat nicio vorbă. Filmul realizat în 2016 de cineastul-jurnalist Ionuţ Teianu relatează foarte bine această situaţie^[i]. La rândul ei, Dina Vierny, modelul şi iubita lui Aristide Maillol, se ducea destul de des la Brâncuşi. Mărturia ei foarte emoţionantă mi-a adus câteva elemente despre personalitatea lui: primită cu mare căldură şi curtoazie de Brâncuşi, care îi oferea de fiecare dată o cafea, ea era antrenată în lungi conversaţii în timpul cărora el o observa, aşa cum îşi observă un artist modelul. Dina Vierny a ţinut să scoată în evidenţă marea delicateţe a lui Brâncuşi faţă de femei, respectul cu care le trata. În două propoziţii, ea desfiinţează legendele despre numeroasele legături amoroase atribuite artistului. Dar, din păcate, nu a acceptat să o înregistrez, pentru că ea considera că ceea ce avea să spună nu era foarte important. Ceea ce dorea ea să-mi transmită cu orice preţ era admiraţia sa pentru Brâncuşi artistul, căruia îi reproşa totuşi că nu a recunoscut niciodată vreo influenţă pe care Maillol^[ii] ar fi putut-o avea asupra sa.

Aş fi dorit să mă întreţin şi cu soţii Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati pe care Brâncuşi i-a desemnat ca moştenitori. Dar Alexandru Istrati a decedat în 1991, iar Natalia Dumitrescu, pe care am vizitat-o în 1995, era foarte în vârstă şi bolnavă şi nu mi-a permis să o înregistrez.

M-am adresat mai întâi celor doi specialişti români care au scris lucrări fundamentale despre opera artistului: Barbu Brezianu^[iii] şi Ionel Jianou^[iv], dar niciunul dintre ei nu l-a întâlnit. În schimb, Sidney Geist, care şi-a dedicat întreaga viaţă studiului lui Brâncuşi şi care a publicat primul catalog raisonné al operei sculpturale a artistului, lucrare fundamentală^[v], mi-a dat cea mai emoţionantă mărturie. În afară de impresiile puternice pe care le-a resimţit când l-a întâlnit pe Brâncuşi, el mi-a transmis pasiunea sa pentru creaţia artistului, fascinaţia pe care a trăit-o când a văzut prima dată imaginea Domnişoarei Pogany pe un afiş la New York, în 1933, şi care l-a determinat să reflecteze asupra sculpturii. Amintirile sale despre Brâncuşi sunt impregnate de multă tandreţe şi de încântare. Când vorbeşte de Leda, care este pentru el o adevărată izbândă tehnică şi artistică, "precum podul Brooklyn", el evocă magia care se produce prin rotaţia sa în jurul axului central şi citează aprecierea sculptorului: "Este poezie fără sfârşit". Acest interviu a fost începutul unei conversaţii, de multe ori reiterate şi îmbogăţite, ceea ce a constituit pentru mine adevărata educaţie în materie de sculptură şi de artă a lui Brâncuşi.

Mi s-a părut interesant să înregistrez mărturia profesorului Bernard Dorival, preşedintele juriului tezei mele de la Sorbona în 1997, care l-a cunoscut pe Brâncuşi datorită funcţiei sale, de director adjunct al Muzeului naţional de artă modernă din Paris, în epoca în care artistul a hotărât să lase Statului francez conţinutul atelierului din impasse Ronsin. Când mi-a spus la telefon că nu-i plăcea "personajul" Brâncuşi, aş fi putut să mă descurajez, dar această afirmaţie n-a făcut decât să mă incite să continui cercetarea pentru a dezvălui şi alte aspecte ale personalităţii sculptorului.

Doctorul artistului, Pascu Atanasiu şi soţia acestuia, Irène, mi-au dat o mărturie emoţionantă asupra ultimilor lui ani de viaţă. Artişti contemporani, precum Étienne Hajdu, François Stahly sau François-Xavier Lalanne mi-au vorbit de bucuria lor de a fi trăit în apropierea sculptorului care, pentru acesta din urmă, era vecinul amabil, generos, simpatic. Pentru un sculptor ca Stanislas Lélio, vizita sa în atelier a fost hotărâtoare, în măsură să influenţeze întreaga sa carieră, iar pentru o artistă ca Hanna BenDov, încântătoarea vecină din impasse Ronsin, Brâncuşi a fost nici mai mult nici mai puţin decât "revelaţia vieţii sale". El i-a fost exemplu de viaţă, de creaţie. Hanna sau Anica, cum o striga sculptorul folosind un prenume românesc, îşi aminteşte cu o voce tremurând de emoţie de momentele de neuitat pe care le-a trăit alături de bătrânul sculptor din impasse Ronsin. Mai distantă, dar poate şi mai obiectivă, Dora Vallier îl evoca pe Brâncuşi în contextul anilor 1950, când devenise unul din cei mai renumiţi artişti căruia începea să i se aducă elogii. De altminteri, Dora Vallier s-a dus la atelier într-un scop precis, de a strânge fotografii pentru un volum omagial iniţiat de Christian Zervos, fondatorul revistei Cahiers d'art^[vi].

Am considerat necesar să adaug la aceste impresii "în direct" şi câteva mărturii publicate deja în reviste şi memorii încă din timpul vieţii sculptorului sau imediat după dispariţia sa. Cinci mărturii mi s-au părut de un interes incontestabil pentru că ele vin din partea unor personalităţi care au fost în contact direct cu sculptorul: Jean Cassou, directorul Muzeului naţional de artă modernă din Paris, care a contribuit la acceptarea donaţiei artistului către Statul francez, Jacob Epstein, sculptorul american care a fost unul dintre cei mai importanţi apărători ai operei lui Brâncuşi în procesul acestuia cu vama americană, Reginald Pollack, un artist american care a fost în anii 1950 vecinul sculptorului şi Oscar Chelimsky, un alt artist american venit la Paris pentru o perioadă mai lungă şi care s-a instalat în impasse Ronsin. Scriitorul şi jurnalistul american, Samuel Putnam, s-a apropiat de Brâncuşi pentru că a urmărit cu fidelitate receptarea operei lui Brâncuşi în America, mai cu seamă pe parcursul desfăşurării procesului împotriva vămii americane, între 1926 şi 1928. Ajuns la Paris în anii 1940, Putnam îl vizitează în mai multe rânduri pe sculptorul român şi-i oferă un pachet cu extrase din presa americană privitoare la opera sa. El evocă această întâlnire într-unul din capitolele cărţii sale: Paris was our Mistress: Memoirs of a lost and found Generation, publicată în 1947 la The Viking Press New York.

Toate aceste mărturii se adaugă altor amintiri şi declaraţii publicate şi răspândite în diverse reviste, după dispariţia lui Brâncuşi. Friedrich Teja Bach a rezervat o bună parte din catalogul raisonné publicat în 1987 acestor mărturii şi dialoguri^[vii], iar scriitorul român Romulus Rusan a publicat în 1976 o primă ediţie de conversaţii cu personalităţi române care l-au întâlnit pe Brâncuşi^[viii].

Aceste mărturii care relatează momente trăite în atelierul lui Brâncuşi - loc de viaţă şi de creaţie - chiar dacă uneori contradictorii, aduc informaţii preţioase asupra evoluţiei operelor şi mai ales asupra punctului de vedere al artistului, asupra viziunii sale despre artă şi despre mediul artistic în care a evoluat, şi, nu în ultimul rând, despre personalitatea sa. Pudic şi discret, Brâncuşi nu-şi dezvăluia complet gândurile şi trăirile în diferitele conversaţii, chiar dacă părea a fi sincer: măsurându-şi mereu cuvintele, el transmitea gândurile sale sub forma unor fraze scurte, îndelung gândite, devenite adevărate aforisme care au fost adesea reluate şi uneori adaptate. Dar aceste fraze care deschideau căi spre meditaţie şi spre diferite interpretări l-au ajutat să păstreze un anume mister care-i aureolează personalitatea, greu de definit.

---