L-au întâlnit pe Brâncuşi

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


O carte de "mărturii care relatează momente trăite în atelierul lui Brâncuşi - loc de viaţă şi de creaţie - chiar dacă uneori contradictorii, aduc informaţii preţioase asupra evoluţiei operelor şi mai ales asupra punctului de vedere al artistului, asupra viziunii sale despre artă şi despre mediul artistic în care a evoluat, şi, nu în ultimul rând, despre personalitatea sa. Pudic şi discret, Brâncuşi nu-şi dezvăluia complet gândurile şi trăirile în diferitele conversaţii, chiar dacă părea a fi sincer: măsurându-şi mereu cuvintele, el transmitea gândurile sale sub forma unor fraze scurte, îndelung gândite, devenite adevărate aforisme care au fost adesea reluate şi uneori adaptate." (Doina Lemny)

Doina Lemny a asamblat mai multe texte - interviuri cu persoane care l-au întâlnit pe Brâncuşi şi mărturii despre el, publicate în reviste sau în cărţi de memorii - pentru a completa cu elemente noi imaginea marelui artist.

Pascu Atanasiu, doctor în medicină, s-a stabilit la Paris în anul 1946 şi a lucrat la Institutul Pasteur. În ultimii ani de viaţă ai sculptorului, el i-a fost doctorul referent. Împreună cu soţia sa Irène, făcea parte dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Brâncuşi. Convorbirea pe care am avut-o cu soţii Atanasiu le-a dat ocazia să-şi amintească cu nostalgie momente de intimă amiciţie cu sculptorul şi în acelaşi timp m-a ajutat în precizarea unor fapte concrete din procesul sinuos al moştenirii artistului. Câteva luni după întrevederea noastră, doctorul Pascu Atanasiu a decedat.

DL: Domnule Atanasiu, sunteţi executorul testamentar al lui Brâncuşi. În această calitate, aţi avut un rol important în păstrarea moştenirii artistului, în reconstituirea atelierului din impasse Ronsin, demolat după moartea lui, şi aţi vegheat, după cum vă obliga această sarcină nobilă, la respectarea testamentului.

PA: Voi începe cu prima reconstituire a atelierului la Muzeul naţional de artă modernă, la Palais de Tokyo, care a fost foarte bine făcută. Era reproducerea exactă a atelierului din impasse Ronsin, realizată cu arhitecţi foarte buni şi după sfatul lui Jean Cassou, a doamnei Vienne, a legatarilor universali (moştenitorii: Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati), a executorului testamentar, adică al meu. A doua reconstituire a atelierului, în faţa Centrului Pompidou, a fost o catastrofă. Am spus-o întotdeauna. De altfel, n-am participat niciodată la această restaurare a atelierului, chiar m-am opus. Era foarte periculos pentru opere. Această restaurare a fost făcută sub preşedinţia lui Pontus Hulten. Ceea ce m-a supărat cel mai tare a fost că domnul Pontus Hulten s-a pus de acord cu legatarii universali în lupta împotriva Muzeului. La ce a servit acest lucru? Doar intereselor personale. Cunosc statutul acestei Asociaţii^[i] şi e păcat că personalităţi cunoscute s-au asociat împotriva Muzeului. Acest lucru are consecinţe negative chiar pentru organizarea expoziţiei din 1995.

DL: Aţi fost de acord cu noile proiecte de reinstalare a atelierului?! Aţi fost consultat în legătură cu noua reconstituire?

PA: Bineînţeles. L-am cunoscut pe actualul preşedinte al Centrului Georges Pompidou, François Barré, şi am discutat cu el despre noua instalaţie, când mi-a vorbit de introducerea atelierului în circuitul Muzeului. Ideea e foarte bună cu condiţia să se respecte toate elementele ce alcătuiesc un asemenea spaţiu. Dar mă mâhneşte că o mare parte din arhive care trebuiau să aparţină Muzeului se găsesc în mod ilegal la Natalia Dumitrescu^[ii]. Ceea ce rămâne la Muzeu este trunchiat şi insuficient.

DL: Să încercăm să evocăm prietenia dumneavoastră cu Brâncuşi. Când l-aţi cunoscut şi în ce împrejurări?

PA: Am auzit vorbindu-se de Brâncuşi pe când eram în România, pentru că eram medicul familiei Tătărescu. După cum ştiţi, doamna Tătărescu l-a solicitat pe Brâncuşi să facă ansamblul de la Târgu Jiu pentru care ea a obţinut bugetul. De îndată ce am ajuns la Paris, în 1946, m-am dus în impasse Ronsin, un cartier de artişti, al căror patriarh era Brâncuşi. Stătea mereu în faţa atelierului. Vorbea cu oamenii din jur, aştepta vizite, dădea sfaturi copiilor, dar niciodată artiştilor. Nu vorbea niciodată de operele lor, ci mai degrabă de sănătatea şi de bunăstarea lor. Era mereu gata să ajute oamenii, chiar financiar. Era foarte generos. A ajutat enorm de multă lume: dădea vecinilor tot felul de lucruri, deşi el trăia în condiţii foarte modeste.

DL: Cum s-a petrecut prima dumneavoastră întâlnire?

PA: Cel mai bun prieten al meu, Gigi Teodorescu, sculptor foarte apreciat, locuia în acel cartier. El mi-a spus că era prieten cu Brâncuşi. M-am dus cu el la atelier şi i-am mărturisit că îl cunoşteam mai ales din spusele doamnei Tătărescu. Constantin Levaditi mi-a vorbit şi el de Brâncuşi. Cum lucram deja la Institutul Pasteur, toate porţile îmi erau deschise. O stima nespus de mult pe doamna Tătărescu şi pe Constantin Levaditi, care i-a cumpărat o operă L'enfant penché^[iii]. Ne-am împrietenit foarte repede. L-am văzut, timp de zece ani, în fiecare zi între orele 12 şi 12 şi un sfert, cu excepţia weekendurilor.

IA: Când Pascu nu putea să se ducă, mă duceam eu.

PA: Când era bolnav, mă chema: aveam secretele noastre. Avea probleme de sănătate pe care nu putea să le rezolve decât cu o persoană energică şi puternică. Şi apoi, bolnavii se lasă pe mâna medicului lor. De aceea, m-am hotărât să-l văd în fiecare zi. Nu doream să se simtă slab. Devenisem foarte buni prieteni.
Ştiam că în România sculptura lui nu prea era îndrăgită şi că nimeni în afară de Paleolog, Comarnescu, Jianu, Brezianu nu-l înţelegea. Nu mi-a vorbit niciodată de România şi niciodată în româneşte. Îl stima foarte mult pe Paleolog pentru că în acea perioadă era singurul care a înţeles o parte din opera sa.

DL: Când i-aţi prezentat-o pe soţia dumneavoastră? Am înţeles că a fost naşul dumneavoastră de cununie.

IA: L-am cunoscut pe Brâncuşi înaintea căsătoriei noastre, când am intrat la Institutul Pasteur în 1953. Când Pascu a văzut că-mi plăcea arta, m-a prezentat lui Brâncuşi. M-a primit cu braţele deschise. De altfel suntem singurele persoane pentru care a ieşit din atelier în ultimii ani ai vieţii. S-a îmbrăcat cu costumul lui gri, lăsându-şi veşmintele lui albe.

PA: Era în 1954, s-a îmbrăcat în costumul lui englezesc şi a venit la căsătoria noastră. Îi era destul de greu să iasă şi să se deghizeze. A mai ieşit încă o dată în Paris cu o altă ocazie: i-am spus că unul din prietenii noştri era foarte bolnav, iar el a dorit de îndată să vină cu mine să-l vadă. Şi-a pus din nou costumul său gri şi am plecat pe jos de la Institutul Pasteur la Constantin Levaditi, care era bolnav. Locuia pe strada Volontaires.

IA: La nuntă, îmi amintesc şi acum, a venit cu un baston. În astfel de ocazii, se întâlnesc tot felul de doamne intrigante. El bătea cu bastonul în podea şi zicea preotului: "Părinte, fiţi atent, căsătoriţi-i cu trăinicie."

DL: Ştim că şi-a creat în atelier propriul muzeu în care primea vizitatori. Sunt tentată să vă întreb ce persoane veneau la atelier?!

PA: Toţi cei care doreau, dar cu condiţia de a fi corect şi respectuos: trebuia să-i telefonezi, să stabileşti o oră de vizită. La ora stabilită, el deschidea uşa şi arăta atelierul tinerilor, bătrânilor, străinilor, săracilor, dar şi bogaţilor. Era mereu gata să primească oameni care doreau să-i vadă opera şi atelierul.

IA: Mai depindea şi de felul în care vizitatorii îi priveau operele, pentru că se ştie că a mai şi dat afară pe unii.

DL: Ce credeţi de ataşamentul pe care-l avea faţă de Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati?

PA: Nici o consideraţie. Ei l-au ajutat la bătrâneţe. Istrati îi văruia atelierul, dar n-a atins niciodată operele lui Brâncuşi în timpul vieţii lui, numai că după aceea, şi-a luat revanşa. Ceea ce au făcut după aceea! De altfel, am câştigat primul proces. Ar fi trebuit să continuăm, dar...

DL: În cartea lor apărută în 1986 la Flammarion, ei descriu ultimele momente de viaţă ale lui Brâncuşi, când el vorbea româneşte.

IA: Nu e deloc adevărat. Am depus mărturie sub jurământ la Ambasada americană împotriva unei doamne care pretindea că a rămas la căpătâiul lui în ultimele clipe. Pot să vă mărturisesc că în ultimele zile, multă lume venea să-l vadă. Printre alţii, Irina şi sora ei Lizica Codreanu, Schillerii care se regăseau în atelierul lui Istrati. Brâncuşi nu mai vorbea. Din când în când, Istrati, care era paznicul şi omul de casă, venea să ne informeze că Brâncuşi se odihnea.
Am început să simt ostilitatea celor din jur. Odată, într-o după-masă, când m-am dus să-l văd, Istrati mi-a zis că artistul se odihneşte. M-am întors cu Pascu şi cu un alt doctor cu vreo patruzeci şi opt de ore înaintea decesului. Era în comă şi nu mai putea să vorbească. Am încercat să-i încălzim atelierul. Eu am rămas lângă el toată noaptea şi toată ziua de după. A doua zi de dimineaţă, am chemat nişte asistente medicale. Nu şi-a mai revenit. Către seară, între ora 23 şi 24 a celei de-a doua zile de comă, am rămas la Natalia Dumitrescu, unde m-am odihnit puţin. Am fost trezite de dimineaţă şi ni s-a zis: "Veniţi, sunt ultimele lui clipe" şi noi am fugit să-l vedem. Brâncuşi n-a mai pronunţat nici un cuvânt.

PA: Pot să vă spun cum a intrat el în comă: într-o zi de luni, când m-am dus să-l văd, era deja în comă. I s-a dat să bea vin Dubonnet. Cum el a băut toată sticla, asta l-a adus în stare de comă din care n-a mai ieşit niciodată. Ştiam că este un om foarte puternic. Ori asta m-a mirat. Asta i-a fost fatal. Ar fi mai putut trăi încă ani buni. Îi era teamă de alcool. Era foarte curajos şi avea multă voinţă în a păstra o disciplină.

DL: L-aţi cunoscut la sfârşitul vieţii lui, adică în ultimii zece ani. Deci nu i-aţi cunoscut direct pe prietenii artişti care veneau la atelier în anii 1920 şi 1930. V-a vorbit vreodată de Erik Satie?

PA: Bineînţeles, mai ales că-l îndrăgea foarte mult. Îmi vorbea adeseori. S-au distrat bine împreună în faimoasele serate vesele.

DL: V-a vorbit şi de Modigliani?

PA: Da, ne-a vorbit precizând că Modigliani a învăţat de la el să facă sculptură.

DL: Evoca pasiunea lui pentru ezoterism? Citea cu adevărat cărţi în domeniu?

PA: Vorbea adesea de Milarepa care l-a marcat enorm. Dar nu cred că citea literatură ezoterică.

DL: Cât despre pasiunea sa pentru fotografie, ce puteţi să spuneţi? Ştim că spre sfârşitul vieţii nu s-a mai ocupat de fotografie. Avea nostalgia fotografiei?

PA: Când ne-am dus la atelier cu domnul Jean Cassou şi doamna Vienne să transferăm lucrurile la muzeu, multe obiecte şi opere erau împrăştiate peste tot. Totul era răsturnat, cotrobăit peste tot. Erau chiar sculpturi ascunse pregătite să iasă din atelier. Fotografiile erau pe jos.

IA: Atelierul foto era în ultimul timp în dezordine pentru că el nu mai lucra.

PA: Fotografia era o pasiune pentru el. A învăţat de la Man Ray să facă fotografie, dar nu i-au plăcut niciodată fotografiile făcute de Man Ray ce reprezentau operele sale. Îi plăceau doar fotografiile lui, care erau reprezentarea exactă a viziunii sale. El crea lumină cu ajutorul sculpturii sale. Nu fotografia dădea lumină, ci, în concepţia sa, opera.

IA: Iată un exemplu: o fotografie pe care eu o găsesc splendidă: Pasărea în zbor^[iv] realizată de Man Ray. Lui Brâncuşi nu-i plăcea deloc, pentru că atunci când cunoşti fotografia făcută de el, ceea ce conta era tensiunea extremă a liniei, transformarea ei, continuitatea. Ori o rază de soare poate tăia totul. De aceea nu-i plăcea fotografia lui Man Ray.

PA: Brâncuşi nu vorbea niciodată de rău despre artişti. Privea operele Nataliei Dumitrescu şi ale lui Alexandru Istrati şi nu făcea nici un comentariu. Era doar prezent. Era un om extrem de pudic şi discret. Nu-i plăcea să vorbească nici de el însuşi, nici de alţii. Era respectuos, amabil, generos. Îi plăceau oamenii, dar detesta minciuna oamenilor. Nu-i plăceau lăudătorii. De îndată ce un vizitator intra la el, simţea imediat ce-i plăcea sau ceea ce nu-i plăcea. M-am dus la el în multe ocazii cu artişti mari. Nu se vorbea. Brâncuşi era în extaz, pentru că simţea că vizitatorul respectiv era atras de opera sa.

IA: După ce a căzut şi şi-a rupt piciorul, se deplasa greu chiar pentru a ajunge în atelierul celălalt. Când i-am cerut permisiunea să merg să văd Leda pe care o iubeam atât de mult, era fericit pentru că avea prilejul să vină cu mine să-şi admire opera. Ne duceam amândoi. Trăgea cu multă atenţie pânza care acoperea Leda, porneam maşinăria care făcea să se învârtă şi pe care o instalase el însuşi, ne aşezam în faţa ei şi o priveam în linişte. Era nemaipomenit! Odată mi-a zis: "Asta-i poezie fără sfârşit!" Pe moment, afirmaţia sa m-a şocat: să auzi un artist vorbind cu atâta admiraţie şi încântare de propria-i operă! Mi-am dat seama că acest om era ca un copil. Obiectul din faţa noastră nu mai era opera lui. Era de o extraordinară modestie şi uitare de sine însuşi. Le iubea atât de mult! Era teribil cu oamenii care încercau să le atingă.

DL: V-a vorbit vreodată de incidentul de la Salonul independenţilor din 1920, când i s-a refuzat Prinţesa X?

PA: Da, dar părea că asta n-a fost un şoc pentru el. Şi-a luat sculptura şi a plecat.

IA: Mi-a vorbit mult despre Peştii lui pe care-i relua şi-i refăcea de nenumărate ori, pentru că lama de marmură, extrem de fină, se fisura. Trebuia să regăsească de fiecare dată echilibrul perfect. Mi-a vorbit şi de Leda. Nu-i plăcea deloc legenda: ca Zeus să se transforme în lebădă, nu era posibil pentru el. El vedea în Leda corpul unei femei. În mintea lui Brâncuşi, nu era nici o ambiguitate. Pentru el, Leda era o femeie: priviţi aceste şolduri de femeie care basculează, bustul care se apleacă pe spate... Toată această mişcare este de o eleganţă specific feminină.

DL: Nu credeţi că ar fi putut să conceapă Leda ca pe o lebădă - numele românesc e feminin, iar pasărea este expresia însăşi a eleganţei.

PA: Poate că e aşa. Nu m-am gândit la acest detaliu.

IA: Adora femeile şi mai ales femeile cu părul lung. În vremea aceea, aveam părul foarte lung şi bogat. De câte ori mă vedea, mă certa şi-mi spunea să-mi strâng părul într-un coc pe ceafă.

PA: Pentru că veni vorba de Leda: un grup de elveţieni dorea să cumpere Leda. Îi făceau curte lui Brâncuşi prin doamna Giedion^[v]. Dar el nu putea să se despartă de ea. Îmi povestea mereu asta. Îi spuneam întărâtându-l: "E cea mai frumoasă operă din atelier. Dacă vindeţi Leda, Irène nu va mai veni să vă vadă." Râdea când auzea ameninţarea mea. Când avea vizite la atelier, începea prezentarea cu Leda.

DL: Se spune că Brâncuşi se despărţea cu greu de operele sale. Aţi constatat acest fapt şi dumneavoastră?

IA: Nu era posesiv. Am avut impresia că a avut mai degrabă parte de neînţelegerea oamenilor care-l acuzau de acest lucru. Pentru el, operele sale erau copiii săi şi că, înstrăinându-le, ar lăsa impresia că le abandonează, că aceşti copii ar fi orfani. Din partea lui, cred că era mai degrabă o grijă deosebită de a le proteja.

PA: Era foarte cinstit. Nu şi-a trădat niciodată operele, nici pe cei care le-au cumpărat. Din păcate, după moartea lui, el a fost trădat de epigoni, de funcţionari, de legatarii universali, de oamenii care nu l-au înţeles niciodată. Din moment ce el a respectat creaţia, trebuia ca la rându-i să fie respectat. Dar nu a fost aşa. Cei care l-au respectat au fost oameni ca Jean Cassou, doamna Vienne şi toţi cei care i-au cumpărat cinstit operele.

DL: Aţi cunoscut la atelier colecţionari care i-au cumpărat opere?

PA: Am întâlnit la atelier o delegaţie din Chicago care venise să-i propună înălţarea unei Coloane sau a unui Cocoş^[vi]. Brâncuşi mi-a propus să-l însoţesc la Chicago ca să aleagă locul unde avea să fie instalată opera. Era în acelaşi timp şi arhitect. Mărturie stă ansamblul de la Târgu Jiu: toată această creaţie este arhitectură pură. L-am cunoscut cu această ocazie pe primarul din Chicago şi celelalte personalităţi din delegaţie. Proiectul nu s-a realizat pentru că el era bolnav. Era exact perioada de tranziţie, când am reuşit să-l pun pe picioare. A avut probleme pentru că i se dădea să bea. Alcoolul sosea la el cu lăzile.

IA: Dădea foarte mult. De fiecare dată când Istrati organiza o petrecere, el asigura totul. El pregătea friptura de miel, el aducea vinul, dar nu participa la chef.

PA: Eu nu l-am văzut niciodată bând.

IA: Eu l-am văzut. Îi plăcea să bea foarte puţină şampanie. Bea ca într-o doză de medicament.
Vreau să relatez un fapt foarte emoţionant pentru mine. Adoram Leda şi el ştia asta. Când l-am născut pe al doilea băiat şi eram încă la maternitate, Pascu venea să mă vadă. L-am rugat pe Pascu să-i spună lui Brâncuşi că mi-e dor de Leda şi că vreau să merg s-o văd. A doua zi, Pascu a venit la maternitate cu o fotografie a Ledei făcută de Brâncuşi şi pe care o mai am şi acum. El ştia că-mi plăcea şi a vrut să-mi facă o bucurie. Era de o generozitate extraordinară. Era foarte amuzant, căci am pus fotografia pe măsuţa din faţa patului ca s-o pot privi mereu. Dar mulţi oameni nu înţelegeau mare lucru: o asistentă medicală care trecea pe acolo îmi spune: "Vai, ce urinal!" Of, trebuie să ai imaginaţie pentru asta!
Pentru el, a fost mai greu de suportat neînţelegerea venită din partea artiştilor. De aceea îi detest pe Istrati, pentru că nu înţeleg cum artiştii pot face o asemenea profanare. E ceva de care-mi este scârbă.

PA: Aş fi dorit să redeschid procesul împotriva legatarilor, dar cum Les Musées de France nu au bani, nu ne-am înţeles. Cu Jean Cassou, făcusem primul pas, dar cu oameni ca Pontus Hulten şi alţii ca el care nu l-au cunoscut niciodată pe Brâncuşi, n-am mai avut puterea s-o facem. Ca să respectăm memoria lui Brâncuşi, să recuperăm furturile şi să oprim reproducerile, ar fi fost bine să continuăm.

DL: E totuşi ceva neclar în toată această poveste: de ce Brâncuşi i-a numit pe Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati legatari universali?

PA: Povestea testamentului este următoarea: trei sau patru persoane sunt responsabile. Dintre acestea, eu însumi, Sonia Delaunay, Jean Cassou şi doamna Vienne. Aceste patru persoane au insistat ca Brâncuşi să facă testamentul. Istrati, la rândul lui, avea un intermediar - un preşedinte de tribunal (un judecător), Doreneville. Nu trebuie uitat că Istrati avea o diplomă de avocat. Când notarul a venit să facă testamentul, noi am fost rugaţi să ieşim şi să aşteptăm să fim chemaţi. Executorul testamentar nu ar fi trebuit oare să asiste?! Am fost apoi invitaţi şi Brâncuşi se îndreaptă către mine mai întâi, mă strânge în braţe şi-mi zice: "Vei avea cele mai mari încurcături din viaţa ta. Te-am făcut executor testamentar."

IA: Există totuşi un detaliu pe care vreau să-l amintesc pentru că este de o importanţă capitală. Eu credeam că Doreneville era judecător. Era un prieten de-al lui Istrati, mergea adesea la ei. El a şi scris despre trădarea autorilor: două aspecte, din care unul despre Rimbaud, asupra modului în care familia sau moştenitorii pot denatura opera sau pot să o distrugă. El a dictat testamentul. Brâncuşi nu ştia nimic din asta. Noi, domnul Cassou şi doamna Vienne, nu ştiam nimic. Notarul, şi mai grav, nici nu ştia să scrie corect numele celor implicaţi. Nici măcar n-a întrebat cum se scrie corect.

DL: Care era rolul Soniei Delaunay? Era o prietenă atât de apropiată?

PA: Erau foarte buni prieteni. Venea adesea în atelierul lui şi aducea şi vizitatori.

DL: Dar Valentine Hugo? Într-o mărturie publicată în numărul dedicat lui Brâncuşi din Cahiers d'art de către Christian Zervos în 1957, ea afirmă că era mereu prezentă la atelier în ultima perioadă a vieţii lui Brâncuşi. Dar fiica lui Pierre Matisse, Jacqueline Matisse-Monnier, venea şi ea des la atelier?

IA: Da, ea venea în ultimul timp. Valentine trăia în mizerie, iar Brâncuşi îi mai dădea bani. Cât despre Jacqueline Matisse-Monnier, am zărit-o o dată. În dimineaţa în care Brâncuşi a murit, m-am dus să mă odihnesc puţin. Între timp, Valentine a trecut pe la atelier şi a adus o ramură de prun în floare pe care am pus-o chiar în spatele Păsării, aproape de patul lui. Un fotograf din Paris Match a fotografiat-o astfel.

PA: Istrati a chemat fotograful de la Paris Match. Brâncuşi n-ar fi acceptat niciodată să fie fotografiat de jurnalişti. Dar cu această ocazie, toţi artiştii din cartier veneau să-şi ia rămas-bun: Debbio^[vii], Tinguely, Pollack, Nicky de St. Phalle care venea din când în când să mai lucreze la atelier.

DL: L-aţi cunoscut pe fiul lui Brâncuşi pe care el nu l-a recunoscut niciodată?

PA: Bineînţeles. Domnul Moore, fiul Verei Moore, secretara lui Brâncuşi pentru corespondenţa în engleză. Cu ea a avut acest fiu al cărui chip e copia sa fidelă: îndemânatic, inteligent, bun de gură, simpatic. Trăieşte la Jouy en Josas cu mama lui. Îl cheamă John Moore^[viii]. Duceţi-vă şi discutaţi cu el.

---