Iordania - De la Marea Moartă, prin deşert, până la Petra (II)

Cu ochii la copiii care trăgeau după ei săculeţi cu lipii proaspete şi un pepene zaharisit care-şi lăsase urma feliilor pe feţele lor sufocate de soare, am lăsat în urmă Marea Moartă şi ne-am îndreptat spre Aqaba. Am făcut în jur de 4 ore pe drum, dar a meritat fiecare secundă şi dinar: după o plimbare uşoară prin port, am văzut cum Marea Roşie şi-a aşezat apusul voluptos în poalele clădirilor luxuriante, dublând pe nisip numărul palmierilor legănaţi de o adiere uşoară.

În zorii zilei, treziţi de nerăbdarea de a vedea încă una dintre cele 7 noi minuni ale lumii, ne-am urcat în maşină şi am mers împotriva indicatoarelor... noi ştim mai bine cum se ajunge, doar mergem pentru prima oară!


Doamne, ce drum! E drept, n-am crezut că o să putem trece cu bine muntele care ni s-a înfipt în faţă, dar nici nu ne-am îndurat să întoarcem spatele unui asemenea peisaj: stânci de toate culorile pământului, un nisip atât de uscat că ţi se sfărâma sub presiunea tălpii, capre de halloumi, rotocoale de scaieţi care se dădeau peste cap în dreptul maşinii, cămile sictirite care plescăiau cele câteva paie care le-au rămas prinse-n dantura prea mare, un cer senin mânjit doar de câteva păsări prădătoare şi liniştea lăsată de ziua de duminică, varianta lui luni în religia musulmană.


După ce ne-am ales cu un pasager, căci echipajul de poliţie făcea schimb de tură şi n-avea la îndemână o cămilă ca să-şi trimită acasă singurul coleg care nu înţelegea engleză, am parcurs în tăcere ultimii kilometri. Ne-am luat "la revedere" într-un limbaj internaţional, zâmbindu-ne adică, şi ne-am aşezat la rând pentru a vizita oraşul antic, Petra.

Am trecut printr-un lung şi înalt canion de culoare sângerie care părea că ne strânge între pereţii lui şi am urcat prin căldura păcătoasă vreme de 3 ore. Un peisaj dramatic cu stânci tăioase, abrupte şi aride şi măgari care dau zilnic proba de rezistenţă ducând în spate turiştii până la destinaţia finală- El Deir / The Monastery, unde am reuşit să mai prindem un schimb de tură, cel dintre zi şi noapte.


Totul a căpătat căldură şi viaţă la lumina aurită a apusului, iar limonada băută pe nerăsuflate, cu ochii nedezlipiţi de pe minune, parcă îmi potoleşte şi acum setea. După ce ne-am îngăduit câteva minute pentru a ne bucura de măreţia locului şi a trăirii, am luat-o înapoi spre ieşire. Rămăseserăm singuri. Pe nesimţite. Ziua îşi dădea ultimele suflări, noi măream din ce în ce mai mult pasul, oamenii locului se făcuseră dispăruţi după ce îşi acoperiseră tarabele cu pături roase de vreme, iar în noi îngheţa sângele când treceam pe lângă morminte, grote, temple, ba chiar şi pe lângă teatru sau bibliotecă.

Nu se mai auzeau decât copitele unui ţap negru care venea în goană în spatele nostru, ca un semn rău prevestitor. Lumină mai aveam doar de la stele, iar coloanele de piatră îşi preschimbau aievea forma în colţul ochilor noştri care priveau panoramic, ca bufniţa. Ne ţineam din ce în ce mai strâns de mână şi nu visam decât la întâlnirea cu unul dintre măgarii pe care i-am refuzat, din milă, la urcare. Doamne, ce aş mai fi călărit atunci un măgar până în dreptul ieşirii! Cu cât se îngusta peisajul, cu atât ni se chircea şi nouă sufletul. 3 ore lăbărţate la urcare şi puţin mai mult de una fugărită la revenire. "Pfuuu... mai avem puţin, uite, se vede casa de bilete!" Şi iată-ne, în sfârşit, ajunşi la start - înecaţi de bezna atotcuprinzătoare, dar eliberaţi de frica... de istorie, de spirite, de necunoaştere.


De parcă n-am fi produs suficientă adrenalină, ne-a trosnit ideea de a petrece o zi şi-o noapte în deşert, la corturile instalate în Wadi Rum. Nu puteam să plecăm din Iordania fără s-o facem şi pe asta. Ce naiba, ori suntem turişti atipici, ori nu?

E, şi uite-ne călare pe cocoaşa incomodă a două cămile neaşteptat de înalte. Oare aşa sunt toate sau le-au ales pe pălugile astea ca să râdă de noi beduinii uscaţi de soare? La urcare a fost cum a fost, greu era însă la coborâre. Uşurel, uşurel, mai alunecând, mai tremurând, mai dându-mi drumul, am atins solul.

Cafeaua la nisip, desenele murale, caravana de jeep-uri alergând deasupra dunelor, stâncile de granit, focul de tabără, cina la grămadă, dansul tradiţional al angajaţilor care ne depăşeau ca număr pe noi, cei 5 turişti îndrăzneţi, somnul nedormit de teamă că sunetul din cort e al unui şarpe intrat pe furiş, toate astea au făcut ca noaptea deşertică şi plimbarea sub clar de stele să intre în lista mea de recomandări a lucrurilor de făcut într-o viaţă.


M-aş întoarce oricând în Iordania, nu de alta, dar rar am trăit un aşa desfrâu culinar: supă de linte, lipie fierbinte cu susan negru, hummus cu pin şi condimente neştiute, falafel, baba ganoush, mutabbal, fattoush, halloumi la grătar, cubuleţe de cartofi picanţi aromatizaţi cu tot felul de ierburi, rulourile crocante cu brânză - borak, shish tawoug (un fel de kebab din carne de pui) cu ardei iuţi copţi pe grătar şi, preferata mea, tabbouleh - după o reţetă iordaniană: pătrunjel proaspăt tocat mărunt care-şi eliberează aroma când întâlneşte frunzele răcoritoare de mentă, lacrimile unei lămâi, o mână de couscous şi bucăţele zemoase de ananas dulce. Hmmm, îmi lasă gura apa! După aşa o masă, alunecă perfect un suc rece de hibiscus sau o limonadă din lime, mentă fărâmiţată şi sirop de zahăr brun omogenizat cu cristale de gheaţă. Toate ca toate, dar îngheţata cu aromă de halva şi baclavaua presărată cu fistic ce băltea în sos gros de miere, ei, da, abia astea au fost apogeul!


Ca să merg cu sinceritatea până la capăt, recunosc că dorinţa de a lua masa ca localnicii ne-a împins şi într-un restaurant în care am mâncat cu noduri, asta nu înainte de a lua o doză dublă de pastile pentru imunitate şi având grijă ca lipia să nu atingă farfuria în drumul ei spre vârful piramidei de hummus. Dar nu sunt toate aşa, chiar dacă asta poate fi prima impresie; bine, majoritatea se află sub împărăţia muştelor, dar n-ai ce-i face, aşa că treci şi peste asta!


Să nu uit: fetelor, dacă vreţi să fiţi ceva mai ferite de privirile holbate ale localnicilor, luaţi-vă din bazar o eşarfă şi acoperiţi-vă cu ea umerii şi decolteul! Eu, cu toată colecţia mea de eşarfe, tot n-am reuşit mare lucru.

Iar ca idee de suvenir, luaţi o punguliţă, o punguliţă am zis, nu mai mult, de nisip roşiatic din deşert, puneţi-l într-un vas de sticlă transparentă şi aşezaţi deasupra o lumânare, aşa o să activaţi şi acasă senzaţiile trăite în vacanţă!:)