Sunt în Tanger. Feribotul şi-a încheiat traseul de 45 de minute, traversând strâmtoarea Gibraltar dinspre Algeciras, iar eu mă aflu în faţa unei săptămâni în care voi descoperi Maroc, ţara nord-africană la care visam după ce văzusem Tunisia şi Egipt, nu doar pentru a face comparaţii ci mai ales pentru că auzisem despre culorile şi minunile ei. O săptămână în Maroc, pe un traseu clasic, organizat de Agetur, una dintre cele mai bune agenţii de turism din România, în care voi descoperi capitalele imperiale dar şi multe alte locuri fascinante.
Nu am timp acum pentru o vizită în Tanger (sau Tangier, cum îi spun arabii şi englezii) unul dintre cele mai importante oraşe din Maroc, întemeiat în secolul 4 î.Hr. de către cartagineni. Îi voi bifa pe scurt medina peste o săptămână, înainte de a face drumul de întoarcere către Algeciras. Cu toate astea, autocarul care mă poartă spre capitala Rabat găseşte un răgaz pentru un stop într-un loc natural încărcat de legende: Peşterile lui Hercule.
Peşterile lui Hercule
Sunt multe poveşti care spun că Tanger a fost fondat de către însuşi Hercule, semi-zeul care şi-a făcut mult de lucru prin aceste părţi euro-africane. Se spune că Hercule e şi "autorul" strâmtorii Gibraltar, după ce, nervos din pricina celor 12 munci la care fusese supus de către regele Euristeu şi a faptului că, pentru a o îndeplini pe cea de-a unsprezecea, trebuia să urce fostul munte Atlas, a lovit cu pumnul, pământul s-a surpat şi astfel s-a separat Europa de Africa.
Legenda spune că Hercule a dormit în aceste peşteri, aflate la 14 km vest de Tanger, înainte de a purcede la îndeplinirea celei de-a 11-a munci. Dar care erau muncile lui Hercule? Să ne amintim un pic de mitologie: Hercule a fost nevoit să ucidă leul din Nemeea, să facă acelaşi lucru cu hidra din Lerna, să captureze cerbul zeiţei Artemis, mistreţul de pe muntele Erymanthus, să cureţe grajdurile regelui Augias, să ucidă păsările stimfalide, să captureze taurul regelui Minos din Creta, să îmblânzească iepele lui Diomede, să fure cingătoarea reginei amazoanelor, să captureze boii lui Geryon, să culeagă mere din grădina nimfelor Hesperide şi să-l captureze pe Cerber, câinele cu trei capete care păzea lumea subterană a morţii. Treaba cu merele e a unsprezecea iar unii poeţi greci susţin că grădina cu pricina se afla în Lixus, un loc din apropierea peşterilor.
Am amintit despre muncile lui Hercule ca să-ţi redeschid apetitul pentru Legendele Olimpului, dar şi pentru a readuce în prim-plan figura acestui erou antic, care a împrumutat numele acestor peşteri marocane aflate în Cap Spartel, ce au o deosebită importanţă arheologică, istorică şi mitologică. Cu legende sau fără, peşterile datează din urmă cu peste 6000 de ani şi au două deschideri: una terestră, prin care intri şi cealaltă, mult mai spectaculoasă, care dă spre mare.
Grotele nu sunt neapărat foarte spectaculoase, cu excepţia ieşirii marine, cunoscută drept "Harta Africii", despre care se crede că a fost creată de către fenicieni care special i-au dat o asemenea formă, pentru a semăna cu harta reală a continentului negru. Ce-i drept, în ciuda faptului că nu am prins unghiul corect în fotografie, deschiderea chiar aduce cu ceea ce vrea să fie.
Altfel, peşterile se vizitează în maxim un sfert de oră, timp în care găseşti suficient răgaz să admiri sălile mari, în care bogaţii din Tanger obişnuiesc să dea petreceri private. În anii '20 însă, peşterile erau exploatate pentru a se scoate din ele pietre de moară (motiv pentru care pereţii par scorojiţi). Iar în octombrie 1995 grupul britanic de muzică rock Def Leppard a susţinut aici un concert memorabil.
Şi ca să ne reîntoarcem la legende, mai e de spus că vreme îndelungată s-a crezut că între peşterile lui Hercule şi peştera St. Michael, din Gibraltar, există un tunel secret, în lungime de 24 km, care trece pe sub Strâmtoarea Gibraltar, şi prin care se presupune că ar fi venit din Africa macacii berberi care astăzi populează stânca Gibraltarului. Poveşti.
Am lăsat în urmă şi frumosul Cap Spartel, cu al său mândru far, dedesubtul căruia se întinde maiestuoasa plajă Robinson, şi ne-am îndreptat către Rabat, primul dintre cele patru oraşe imperiale ale Marocului. Primul în ordinea vizitei, ultimul în ordine cronologică.
Capitala Rabat, un oraş mai frumos decât ai crede
Rabat e actuala capitală administrativă şi politică a Marocului, în "funcţiune" din anul 1956, an în care ţara şi-a căpătat independenţa. Agenţiile de turism nu promovează Rabat drept o destinaţie turistică în sine şi, parcă, la început îţi pui întrebarea de ce ai trece prin acest loc dacă nu prea ai ce să vezi. Dar faza e că ai. Şi încă multe. Am descoperit un oraş foarte frumos, ba chiar o mică bijuterie cu arhitectură colonială, cu bulevarde largi şi cu o atmosferă liniştită, mai degrabă provincială dar foarte prietenoasă şi colorată.
Ce poţi să vezi în câteva ore de vizită în Rabat? În primul rând medina (oraşul vechi), singurul lucru pe care l-au găsit francezii care au ajuns aici la începutul secolului 20. Oudayas Kasbah, cum se numeşte, ridicat iniţial în secolul 12 şi reconstruit de mai multe ori de-a lungul timpului, loc ce a adăpostit triburi arabe, emigranţi andaluzi şi sultani marocani.
Autentic şi calm, cu case ale căror ziduri sunt predominant vopsite în albastru, cu magazine tradiţionale şi tot felul de monumente micuţe, la fiecare pas, cu surprinzătoare galerii de artă şi cu multe, foarte multe pisici. Îţi transmite un oarecare sentiment de romantism şi aventură acest oraş fortificat cu un zid care datează din secolul 17, ce parcă ţine laolaltă casele să nu se prăbuşească în râul Bou Regreg care conectează oraşul cu apele Atlanticului şi de-a lungul căruia timpul pare încremenit.
Rabat are o istorie relativ recentă, din moment ce a apărut abia în anul 1146, când conducătorul Abd al-Mumin a construit o cetate solidă, de unde plănuia să-şi lanseze atacurile asupra Iberiei. Cetatea a cunoscut o dezvoltare fulminantă, devenit extrem de importantă din punct de vedere militar, aşa încât în 1170 i s-a spus Ribatu I-Fath - "cetatea victoriei", denumire de la care-i derivă, în fapt, şi numele actual.
Cel care şi-a pus însă o amprentă solidă asupra oraşului a fost califul Yaqub al-Mansur, care a mutat capitala imperiului său la Rabat. A reconstruit zidurile, a angajat un trib arab (Oudayas) pentru a apăra oraşul şi a început construcţia celei mai mari moschei de la acea vreme (sec. 12), una pe care, din păcate, nu a apucat să o termine, din cauza faptului că a fost răpus. Dar ruinele acelei construcţii impresionante se pot vedea şi astăzi în Rabat, alături de Turnul Hassan.
De fapt, după frumoasa plimbare prin medina Rabatului şi după ce am admirat priveliştea asupra râului Bou Regreg, care separă capitala de oraşul Sale, am ajuns la mausoleul regelui Mohamed al V-lea şi la Turnul Hassan.
După o săptămână petrecută în Maroc, aveam să înţeleg un lucru esenţial pentru această ţară africană care e o adevărată bijuterie, nu doar din punct de vedere natural ci şi economic. Marocul a avut parte de cel puţin trei regi fantastici, care au ştiut să facă din ţara lor un motiv de mândrie personală şi internaţională: Mohammed al V-lea, Hassan al II-lea şi fiul său, actualul suveran, Mohammed al VI-lea. Cu relele dar mai ales cu bunele lor.
Mohammed al V-lea a fost cel mai "încercat" dintre ei, şi chiar dacă nu voi face aici istoria regilor Marocului, e de spus că omul, care fusese sultan al Marocului între 1927 şi 1953, a făcut faţă unui exil în Corsica în momentul ocupaţiei franceze, apoi şi-a prelungit exilul în Madagascar şi abia în 1957, după ce cu un an mai devreme negociase cu succes independenţa Marocului, a revenit pe tronul pe care-l merita cu vârf şi-ndesat.
Mausoleul său din Rabat, construit în 1971, e o mică operă de artă, aflată faţă-n faţă cu Turnul Hassan, pe esplanada Yacoub al-Mansour. Mormântul adăposteşte nu doar trupul lui Mahommed al V-lea ci şi pe cele ale fiilor lui, Regele Hassan al II-lea şi Prinţul Abdallah. O construcţie superbă, în stil arhitectonic alaouit, de culoare albă, cu acoperiş cu ţigle verzi, culoarea Islamului. Pe esplanada respectivă, între cele două monumente, se află ruinele moscheii despre care vorbeam mai sus.
Mausoleul e păzit continuu de trupele regale (te poţi fotografia cu mândrul soldat care străjuieşte intrarea, îmbrăcat într-o uniformă sofisticată) şi de agenţi de securitate. Interiorul este structurat pe două niveluri. La cel de jos se află mormintele lucrate din onix alb, care pot fi admirate cel mai bine de la balconul aflat la nivelul superior, ce înconjoară mausoleul pe interior.
Turnul Hassan, care "priveşte" mausoleul de la o distanţă de câţiva zeci de metri, e o relicvă a ceea ce a însemnat arhitectura de secol 12 a Marocului. El este, în fapt, un minaret neterminat ce trebuia să aparţină de moscheea Hassan, construcţie începută în 1195, în timpul domniei conducătorului Yacoub El Mansour (care a rămas în istorie şi prin ridicarea moscheii Koutoubia, din Marrakech, dar şi a turnului Giralda, din Spania).
Moscheea lui Hassan trebuia să fie la acea vreme o construcţie fabuloasă, prea mare, totuşi, pentru un oraş aşa mic cum era, atunci, Rabat. Trebuia să includă alte clădiri importante de jur-împrejur, proiectul urmărind realizarea unui loc de rugăciune, un sanctuar dar şi o zonă de socializare. 44 de metri are Turnul Hassan, dar el trebuia să fie dublu. Cel puţin asta fusese intenţia lui El Mansour.
Fiecare latură a turnului are 16 metri, el fiind ornamentat la exterior cu o frumoasă caligrafie islamică, modele similare întâlnite şi pe Turnul Giralda, din Sevilla (oraş care a fost capitala dinastiei Almodah în Peninsula Iberică). În turn nu se urcă pe scări, ci există rampe, pe care odinioară urcau şi animalele care trebuiau să cară materialele de construcţie necesare ridicării părţii superioare a clădirii.
(va urma)