Şi totuşi, în realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Mă îndrept către Casablanca, după ce am avut o reală surpriză vizitând, fie şi pe fugă, capitala Rabat. Sunt 87 de kilometri între cele două oraşe, făcuţi pe coasta Atlanticului într-o oră de mers pe autostradă. Marocul nu e împânzit de autostrăzi dar a ştiut să-şi construiască reţeaua de care are nevoie pentru a-şi lega între ele principalele oraşe şi zone. Cu alte cuvinte, deşi distanţele dintre locurile turistice sunt, în principiu, lungi, le "rezolvi" în mod decent.
Casablanca e oraşul alb al Marocului, după cum îi sugerează şi numele. Marrakesh e oraşul roşu. Între alb şi roşu, Marocul îşi trăieşte bucuriile şi speranţele, definindu-şi cultura şi spiritul, din seva unei istorii îndelungate. Casablanca - fondat în secolul 7 şi denumit, la început, Anfa - a fost unul dintre cele mai importante oraşe berbere din regatul Barghawata, la jumătatea secolului 8. În secolul 14 devenise deja un port de importanţă strategică iar un secol mai târziu portul fusese cucerit de piraţii care se simţeau aici mai ceva ca-n sânul lui Avraam.
Dar asta până să vină portughezii, care le-au stricat petrecerea şi le-au zburătăcit papagalii. În 1755, Casablanca a fost distrusă de un cutremur. Însă mărinimia sultanului Mohammed ben Abdallah l-a adus din nou la viaţă, aşteptând secolul 20 şi invazia francezilor, care l-au colonizat şi, evident, l-au transformat în port strategic în al Doilea Război Mondial. Din 1955, odată cu întreaga ţară, oraşul şi-a găsit liniştea oferită de căpătarea independenţei.
Prima impresie din Casablanca este însă... uşor prăfuită. Clădirile albe nu au nimic spectaculos şi par înghiţite de un plictis neacademic. Aflu repede că, de fapt, Casablanca e cel mai urât oraş al Marocului. Mă rog, în măsura în care un oraş marocan poate fi urât. Această "urâţenie" e dată însă de două lucruri: primul, şi cel mai important, e acela că oraşul alb e capitala economică a ţării. Al doilea, că se construieşte mult.
Aici sunt concentrate toate instituţiile importante, toate companiile, industriile, băncile şi alte asemenea rotiţe care pun în mişcare economia unei ţări. Nu e de mirare: Casablanca e cel mai mare oraş al Marocului (şi al întregului Magreb), cu 3,5 milioane locuitori, dublu cât Rabat. Şi cu un port prin care trec anual mărfuri în greutate totală de 21,3 milioane tone. Casablanca e oraşul în care se fac banii marocani iar acest lucru i se "trage" de la generalul francez Louis Hubert Gonzalve Lyautey, care, la începutul secolului 20, când Marocul intrase sub protectorat francez, l-a angajat pe conaţionalul său, arhitectul Henri Prost, să "redeseneze" oraşul în aşa fel încât acesta să devină centrul economic al coloniei.
Aşa se face că, în prezent, Casablanca arată mai degrabă a oraş european. A fost prima senzaţie avută când am intrat pe bulevardele largi, mărginite de clădiri - să le spunem - moderne, într-o urbe înţesată din loc în loc de parcuri, piaţete şi fântâni, de baruri şi restaurante, dar care transmite sentimente contradictorii.
Fără-ndoială, Casablanca e un oraş cosmopolit, care-şi inspiră vibe-ul dinspre Europa. Centrul e mult peste suburbii, acolo unde lucrurile nu par tocmai în regulă. Dar arhitectura art-déco din "downtown" nu lasă loc de interpretări.
Am stat două zile în Casablanca, la un hotel de pe Boulevard de Paris, care se lăuda cu patru stele, probabil culese de pe cer, dintre cele căzătoare. Nimic nu îl îndreptăţea la ele. Privind însă bulevardul de la înălţimea etajului 7, printr-un termopan murdar, aflat în faţa unei draperii căzute, am avut revelaţia că mă aflu într-un loc care nu-şi merită cârcotelile: Casablanca îmi şoptea în ureche, la ceas de seară, o poveste cu fistic.
Aşa că mi-am luat rucsacul şi-am plecat aiurea pe străzi, oprindu-mă în Piaţa Mohammed al V-lea pentru a admira jocul fântânii colorate, o imitaţie la scară mică a celebrei fântâni cântătoare din Barcelona. Un exemplu de arhitectură art-déco, de anii 20, care combină modernismul şi tradiţia, pe marginile căreia se lăfăie câteva clădiri importante, ridicate după Primul Război Mondial: Consulatul Franţei, Prefectura, Poşta şi Banca Naţională.
În apropiere, Parcul Ligii Arabe e cea mai mare întindere "verde" a oraşului, loc de adunare pentru tineri şi pierde-vară, dar şi bun pretext pentru magazinele, barurile şi restaurantele ce se desfăşoară în partea de vest şi sud-vest a parcului.
Moscheea Hassan II, mândria oraşului Casablanca
Din cauza faptului că oraşul Casablanca se poziţionează drept un centru comercial şi economic, industria turismului e aproape inexistentă. Şi totuşi, a existat cineva care s-a gândit că acest oraş ar trebui să fie atrăgător şi pentru turişti. Că ar trebui să aibă un loc, măcar unul, care să devină "iconic" şi care să-l definească, dincolo de inutila asociere cu filmul lui Michael Curtiz.
Acel "cineva" a fost regele Hassan al II-lea. Care, pentru a-şi sărbători a 60-a aniversare, a "comandat" construirea unei moschee care să-i poarte numele. Din fonduri publice. Aşa a apărut, în 1993, moscheea Hassan al II-lea, o adevărată operă de artă realizată de arhitectul francez Michel Pinseau, care se înalţă deasupra oceanului, pe un promontoriu stâncos, etalând cu mândrie minaretul de 210 metri, cel mai înalt minaret din lume. Din vârful căruia, o rază laser indică direcţia către Mecca.
Moscheea Hassan al II-lea e cu adevărat impresionantă. Şi, pe undeva, e exact echilibrul de care avea nevoie Casablanca pentru a trăi şi din punct de vedere spiritual. Doar că minunea de azi nu a apărut fără o istorie controversată. Cea mai mare parte din cele 750 de milioane de dolari care s-au dus pe apa lui Allah au fost donate de poporul marocan. Fiecare familie marocană a fost obligată să participe cu o sumă minimă la construcţia moscheii, în schimbul unui certificat de "donator". Cu alte cuvinte, un fel de "daţi un leu pentru Ateneu", obligatoriu şi, pe alocuri, generator de nemulţumiri. Dar cu un final fericit.
Moscheea e un deliciu arhitectonic, care te copleşeşte cu măreţia şi frumuseţea ei încă de la intrarea în curtea interioară. Iar odată ce am păşit în interior m-au fascinat două lucruri, chiar dacă unul dintre ele nu mă privea direct. Primul este faptul că, dacă eşti musulman şi vii să te rogi aici, o poţi face în enorma sală de rugăciuni, excepţional decorată, având în faţă frumoasa panoramă a Oceanului Atlantic.
Aşadar, vizitatorii ne-musulmani pot intra în moschee (un privilegiu, fiindcă e singura moschee din Maroc ce permite asta) doar cu un tur ghidat, într-o limbă de circulaţie internaţională, care durează în jur de o oră. Timp suficient pentru a-i admira imensa sală principală, arcadele şi coloanele, decorate cu modele complexe, dar şi sala de rugăciune a femeilor, băile în stil turcesc şi cişmelele din sala de curăţare.
Dacă e s-o luăm practic, Casablanca merită vizitată în primul rând pentru Moscheea Hassan II. Toate celelalte lucruri pălesc în faţa acestui monument impozant. Şi chiar dacă, să spunem, Cornişa e zona în care te poţi plimba, poţi face jogging sau te poţi relaxa în faţa unui suc de portocale (apropo, în Maroc se bea unul dintre cele mai bune fresh-uri de portocale din lume) sau a unui ceai de mentă (e cazul să spun că în Maroc se bea unul dintre cele mai bune ceaiuri de mentă din lume?), faptul că se construieşte mult deranjează cumva atmosfera, făcându-te să te gândeşti că, probabil, în 2-3 ani Casablanca va arăta mai bine.
Aşa cum ştim, şi cum spuneam mai sus, Casablanca e un oraş celebru în primul rând datorită filmului omonim. Nu mulţi ştiu însă că nici măcar o scenă din Casablanca nu s-a filmat aici. Ba mai mult, tot filmul cu pricina a fost "tras" în studiourile Warner Bros din Hollywood, cu excepţia scenei de pe aeroport.
Şi totuşi, trebuia să existe în Casablanca celebra Rick's Café care a definit în bună măsură producţia. Cafeneaua "fake" a fost inaugurată în anul 2004, aparţine unui fost diplomat american şi încearcă să recreeze atmosfera din film. Am oprit în dreptul ei, pentru o fotografie "turistică" dar, ca să fiu sincer, am fost mai degrabă impresionat de cum arăta service-ul auto de lângă ea. Din ce-am citit, se pare însă că merită să-i treci pragul: meniul se bazează pe peşte proaspăt şi pe preparate marocane şi franţuzeşti, un pianist îţi cântă As time goes by iar la etaj rulează, în buclă, ai ghicit: filmul Casablanca.
(va urma)