Anul acesta, în 2020, Ileana serbează cinci ani de când se luptă ca festivalul ăsta să existe şi bine face, pentru că e unul dintre evenimentele de la care, în loc să pleci, rămâi. Rămâi cu senzaţii, cu informaţii, cu bună dispoziţie şi, poate, cu nişte prieteni.
Textul pe care îl veţi citi mai jos este scris la începutul anului, în vremea în care nu ştiam că vom avea un 2020 cât o vacanţă, însă, uite că şi-a găsit un moment mai mult decât potrivit să vă întâlnească. Que lo disfruten!
***
Nu am plănuit să scriu nimic în vacanţa asta, dimpotrivă, am vrut doar să văd locuri şi să mă bucur de depărtări. Ulterior câteva detalii personale s-au modificat şi mi-a fost uşor frică de luna pe care aveam s-o petrec departe de casă. Mi-am dorit să fie cea mai scurtă lună.
Mi-am dat seama însă atunci când am ieşit din Aeroportul din Havana că n-am cum să nu scriu.
Cuba e un fel de Moldova, pe vremea comunismului, undeva prin '87, să zicem. Totul arată de parcă timpul s-ar fi scurs mai lent pe insula asta şi totul a rămas uşor în urmă. Îndată ce părăseşti avionul te izbeşte căldura şi haosul. E un alt ritm care te ia tacit cu el. Pare că nimic nu-i foarte precis, că totul se poate rezolva cumva, peste tot e un fel de linişte care domneşte, măcar aparent, galantarele există însă sunt goale chiar şi în aeroport - ne amintim cu toţii, mai mult sau mai puţin, cum era, nu?
Ce mi se pare cu adevărat minunat este că, în tot contextul ăsta auster plasat într-un colţ de lume binecuvântat de Univers, poţi să întâlneşti oameni foarte adevăraţi, autentici, frumoşi. Poate asta e una dintre cele mai mari comori ale Cubei şi, poate şi ale Moldovei.
1.
Estella e frumoasă, pare un personaj dintr-un film, plasat cu mare grijă pe Aeroportul din Havana - Plecări Naţionale. Pare rezultatul muncii unei întregi echipe. Se integrează perfect în peisaj într-o combinaţie impecabilă de firesc şi studiat. E foarte naturală, pare uşor plictisită dar e amabilă. Poartă o fustă scurtă şi mulată care, atunci când stă picior peste picior, lasă să se vadă puţin dintr-o jupă şi nişte picioare ca din reclamele de la Adesgo. Are o moliciune în privire, în felul în care există. Boarding pass-urile se scriu aici de mână, exact pe bucăţile de hârtie pe care în alte aeroporturi se printează. Totul e poleit într-un soi de patină de sub care încă mai răzbat culorile cândva luminoase, o strălucire înăbuşită de trecerea vremii.
Estella aşteaptă să verifice biletele pasagerilor care şi-au făcut check in-ul. E filtrul doi. După ea mai sunt încă două. Aşteptarea ei lasă să se vadă note de nerăbdare, plictis şi, din când în când, ghiduşie. E o combinaţie de feminitate cu un soi de paloare sau discreţie, e ca un fluture camuflat într-un colţ de natură, pe care-l poţi observa cu adevărat doar în zbor. Câţiva cubanezi îşi verifică telefoanele, vorbesc şi aşteaptă ca Estella să zboare.
Estella rămâne în urma noastră, trecem de o uşă de lemn care ne va despărţi de ea pentru totdeauna. Ea rămâne cu gândurile ei iar câţiva dintre noi plecăm cu ea în gând.
Câţiva biscuiţi mai târziu ne îmbarcăm într-un avion destul de şubred ca apariţie. Înăuntru este extrem de cald. Toată lumea se aşază blajin, doar o muscă se agită. Merge şi ea la Santiago. Mă amuz gândindu-mă dacă pe aeroportul de acolo sunt deja nişte muşte care aşteaptă s-o întâmpine. Oare de cât timp e plecată? Sau poate e exact invers, poate câteva muşte triste au rămas aşteptându-i întoarcerea la Havana. Oare s-o mai întoarce?
Transpirăm.
Se dă, într-un sfârşit, drumul la aer. Pe vecina mea de scaun cade un gândac de bucătărie care e aruncat fără voia lui pe mine. Eu fac o criză de nervi. Nu găsim gândacul neam. Până la Santiago zburăm o oră. Sfârşit. Ziua 1.
2.
O casă albastră cu etaj. Un domn uşor straniu la prima vedere, însă şugubăţ, ne salută de după o uşă de un albastru electrizant ce lasă să se vadă în spatele ei nişte scări înguste scăldate într-un alt albastru, scăldat la rândul lui de o lumină de neon. Coridorul albastru de la etaj e întrerupt de uşi albastre. În capătul lui e Marlen, soţia lui Emilio despre care am scris un rând mai sus. Vă amintiţi, nu?... straniu, şugubăţ. Marlen e mărunţică, vorbeşte rar, cu gesturi largi şi molcome. Parcă desenează mereu sau dansează într-un soi de univers paralel de o densitate puţin mai mare ca al celui în care o vedem. E jucăuşă şi alintată, are ochi mărunţi care scânteiază când te privesc. Ea este doamna casei ăsteia, în care trăieşte de vreo 60 de ani cu bărbatul pe care l-a ales ca soţ. Aici s-au căsătorit, aici şi-au crescut copiii, aici au îmbătrânit frumos, aici e toată viaţa lor, aici ne-au primit şi pe noi. Emilio o protejează prin tot ce face, iar ea îl lasă şi îi place. Amândoi iubesc să vorbească, îşi cer părerea, se ascultă şi se întrerup rar, iar atunci când o fac pare o chestie repetată, e un sincron, un ritual finisat într-o viaţă de om.
Casa asta albastră a lor este în mijlocul fostei capitale cubaneze. Un oraş care a dat insulei personalităţi care aveau să-i modeleze istoria. Totul în jur e urma unei glorii apuse, o epocă în care pământurile astea şi oamenii lor cunoşteau bunăstarea. Galantarele goale ne urmăresc şi aici. Când vii dintr-o ţară ex-comunistă, uimirea nu-i atât de mare, totuşi contrastul dintre poveştile pe care încă le mai strigă arhitectura clădirilor (acum în paragină) şi tot ce se întâmplă în ele şi în jurul lor e frapant, revoltător chiar.
Santiago e aglomerat cu oameni care stau la coadă la orice: instituţii, magazine, staţii de autobuz, bănci, chiar şi la bancomate. Internetul a ajuns de puţin timp aici şi e disponibil cu ajutorul unor cartele pe care le cumperi ori stând la coadă, ori la preţ dublu, triplu, de la tot felul de oameni de pe stradă. Aproape toată lumea îţi poate vinde cartele de internet. Odată ce le ai, le poţi folosi doar în anumite locuri în oraş, dacă ai noroc să le găseşti şi, când le găseşti, ai semnal. Pe scurt e greu cu internetul. Foarte. Localnicii urmează acelaşi proces sau, unii dintre ei, au acasă, tot pe cartelă. E o ţară săracă, sunt oameni care te duc dintr-un loc în altul pedalând cu un bici-taxi prin oraş pentru doar 2-3 CUC (care au paritatea de 1 la 1 cu euro dacă îi schimbi la cel mai mare curs posibil ca să nu stai ore la coadă). Toţi au un soi de gentileţe. Nu insistă foarte tare nici măcar atunci când ar vrea să-ţi vândă ceva cu orice preţ. Te identifică uşor ca turist, nu prea ai cum să 'blend in', se uită la tine, te studiază, îţi zâmbesc continuând să te fixeze. Unii chiar îţi mulţumesc că le vizitezi ţara. Ni s-a întâmplat de câteva ori.
Sunt multe case părăsite şi multe case care par a fi părăsite, însă sunt locuite. Multe intrări dau în curţi interioare desprinse parcă dintr-un film horror. Oraşul întreg pare un platou de filmare: dacă unele străzi sau intersecţii sunt goale (în aşteptarea actorilor), pe altele e o forfotă de parcă tocmai s-a dat 'acţiune'. Nu distingem însă actorii principali.
Lui Marlen îi place mojito-ul. A făcut puţin mai devreme şi acum îl împarte cu noi. Are ceva foarte nobil în felul în care există. Spatele casei albastre se termină într-o curte interioară care găzduieşte multe plante şi care e casa de zi a Ritei, papagalul de 17 ani al familiei, care ciupeşte dacă nu te place şi care preferă bărbaţii femeilor. Rita are un discurs al ei. Îţi spune din când în când lucruri, te analizează, se joacă, e un spectacol. Marlen nu a călătorit niciodată în afara Cubei. Emilio e de origine spaniolă dar a fost născut în Cuba, are două paşapoarte, ea nu. Pentru ea e diferit, cubanezii pot părăsi ţara mai greu, lucru care îi păstrează într-o bulă din care lui Marlen îi e aproape frică să mai iasă acum, deşi şi-ar dori. Îi povestesc de România, îi arăt imagini şi se bucură ca un copil când vede zăpada din fotografiile trimise de mama mea cu o zi înainte, dintr-un viitor plasat pe alt fus orar. În Cuba suntem în trecut cu 7 ore faţă de Bucureşti. Lucrurile care se întâmplă acasă, aici încă nu s-au întâmplat. Aici, în trecut, viitorul înseamnă pentru noi Havana, locul în care trăiesc şi copiii celor doi, actuala capitală şi al doilea oraş pe care îl vom vedea aici.
Plecăm spre aeroport lăsând în urmă o casă care miroase a iubire, poveşti şi mult albastru.
3.
Străzile Havanei sunt delimitate de clădiri care formează un fel de labirint-ghetou, cândva o îmbinare arhitecturală luxoasă, răpusă acum de comunism şi sărăcie. Are cartiere distincte arhitectural, are bulevarde largi, e locul în care, până pe la începutul anilor '60, americanii înstăriţi îşi petreceau vacanţele sau chiar anii de după pensionare.
Acelaşi tip de avion şubred ne-a adus înapoi, un domn vorbea pe Whatsapp lângă noi în timpul zborului. E exact aşa cum ar trebuie să fie, numai că nu e. Gândaci am văzut doar uscaţi în beculeţele de la lumina de citit. Haules baules. Aici încă se aplaudă la aterizări. Mă gândesc cum obişnuinţa ne face să ne purtăm mai simplificat, dar nu tot timpul în sensul bun. Obişnuinţa, un soi de realitate auto-asistată în care excludem şi din care excludem, un pattern menit parcă să ne facă mai inerţi atât fizic cât şi emoţional.
Întreaga Havană e un pattern de clădiri ce par abandonate, punctat din loc în loc de palmieri şi copaci uriaşi de mango (n-am ştiut că pot creşte atât de mult). În Havana sunt mai prezente maşinile americane vechi. Sunt şi mai multe şi mai bine întreţinute. Sunt pe toate străzile, ca nişte mărgele răsfirate. Îmi tot vine în cap faptul că aproape toate lucrurile cu care se mândresc la nivel naţional sunt ori spaniole, ori americane (arhitectură, maşini, influenţe culinare).
Havana e o sumă alambicată de mirosuri, culori şi sunete, aproape tot timpul contrastante într-un fel plăcut, e ca un animal toropit de soarele continuu, în pântecul căruia e mereu forfotă. Pe foarte scurt, oraşul ăsta trebuie trăit, experimentat. Vă pot spune că aproape de fiecare dată planurile ne-au fost deturnate, niciodată neplăcut însă. Timpii sunt alţii, aştepţi mai mult, unele locuri sunt închise pentru că, spre exemplu, cineva s-a dus până la piaţă (şi nu mă refer aici la o tonetă, ci la clădiri întregi, muzee, restaurante). Aveam tot timpul senzaţia că strada ne conduce şi că, din când în când, ne lasă să asistăm la momente cu adevărat speciale. Spectaculosul aici prinde alte valenţe, vine cumva din contraste şi intensităţi.
Din Havana am închiriat o maşină şi am condus puţin prin ţară. În Cienfuegos poţi să auzi liniştea, aş mai fi rămas acolo încă o lună doar ca să dorm, să mă plimb şi să beau suc de mango.
Trinidad e o bijuterie de orăşel colorat. Aici am întâlnit-o pe Selma. Selma este îmbrăcată ca o aristocrată din alte vremuri, poartă dantele şi are părul aranjat. Un evantai puţin descusut îi plimbă două bucle de păr pe frunte, un joc galeş care pare să n-o deranjeze. Selma e cea la care plăteşti dacă vrei să mergi la toaletă într-unul dintre muzeele oraşului. Tot ea e cea care ştia câte ceva despre România şi Ceauşescu despre care m-a întrebat lucruri în continuu, din uşa toaletei, cât timp am fost înăuntru. I-a părut rău să afle că a murit şi că niciunul dintre fiii săi nu e acum preşedinte. Mai mult decât orice altceva era interesată de felul în care percepem noi Cuba.
Varadero, staţiunea-bijuterie a Cubei, e un fel de Mamaia înainte de '89, dacă Mamaia ar fi avut plaje extrem de late cu nisip alb şi o apă turcoaz în care aproape că-ţi poţi vedea picioarele chiar şi când eşti afundat până la gât în ea. Magazinele sunt aici puţin mai bine aprovizionate (găseşti şi ciocolată) însă cele două feluri de mezeluri şi un fel de brânză care ne-au întâmpinat peste tot (magazine, hoteluri, case particulare), au în continuare monopol. Tot în Varadero am văzut şi Coca Cola. În rest au 'Jugo Nacional' - Cola, un soi de Fanta şi un fel de Sprite (care e mai bun decât sucul pe care-l recreează). Când îl găsesc în magazine îl cumpără la bax, să fie acolo. Din nou, sună cunoscut, nu?!
În Cuba sunt două monede naţionale, nimeni nu ştie să-ţi explice exact de ce, CUC şi CUP. Au parităţi diferite, în unele locuri poţi să plăteşti cu amândouă, în altele doar cu una dintre ele. Cursul de schimb depinde de la om la om dar nu variază surprinzător de mult. Haules baules. Am mai putea observa şi că au sute de kilometri de autostrăzi. Se poate deci.
Câteva zeci de livezi de banani şi mango mai târziu şi după câteva sute de kilometri de pământ cărămiziu parcurse, suntem din nou în Havana doar pentru a mai vizita casa în care a stat Hemingway (în cea mai mare parte pe care şi-a petrecut-o în Cuba) şi gata, plecăm spre aeroport unde, după ce treci de controale şi ajungi în zona de duty free, ajungi într-un fel de rai în care se regăsesc toate produsele de care ai întrebat şi pe care nu le-ai putut găsi în niciun magazin din ţară. Un exemplu simplu: cafeaua. Tot aici îţi poţi comanda şi ceva mai multe chestii de mâncare. Stăm, ne uităm şi glumim că zona asta e creată special pentru a te reobişnuieşti cu 'de toate'. Ce n-am spus până acum şi poate e interesant: în lipsa asta generală de produse, rom găseşti peste tot.
Scriam la început de oameni şi vă spuneam apoi de lucrurile cu care se mândresc şi cât de cubaneze sunt, ei bine, cred că, până la urmă, ei, oamenii sunt comoara cea mai valoroasă a insulei şi, ce e cel mai mişto, ei nici măcar nu cred c-o ştiu.